Al Doilea Război Mondial a izbucnit din dorința conducătorilor marilor puteri, totalitare și democratice, și au fost făcute pregătiri intense pentru obținerea dominației asupra întregii planete sau asupra unor sfere de influență în care să fie incluse resurse naturale din belșug. Era o permanentă luptă pentru spațiu vital și nu existau scrupule în ceea ce privește atingerea obiectivelor definite drept fundamentale pentru siguranța națională. A fost o crimă cu premeditare și doar momentul declanșării nu era știut cu precizie. Au tot fost mutate piesele militare pe tabla de șah mondială până când s-a aprins pârjolul universal la 1 septembrie 1939 și s-a putut da vina numai pe Germania nazistă.
Conducerea de la București nu avea astfel de ambiții și nici mijloacele necesare cuceririi altor popoare și state, dar teritoriul îi era râvnit de Uniunea Sovietică, Ungaria, Bulgaria și Germania. Petrolul din zona Prahovei o făcea o țintă dorită de toate marile puteri implicate în conflictul european. Se prefera cucerirea intactă a rafinăriilor, dar se putea trece și la pulverizarea acestora cu ajutorul bombardierelor strategice pentru a lipsi inamicul de combustibilul lichid vital motoarelor termice din ce în ce mai însetate.
Germania nazistă era acel stat dornic să ducă o politică de mare forță militară, dar nu dispunea de rezerve serioase de țiței pe propriul teritoriu. Mai exista ceva extracție în Austria ocupată, dar nu făcea față consumului în creștere. S-a apelat la metoda obținerii de benzină sintetică din cărbune, ceva obișnuit în Reich-ul înlocuitorilor. Partea proastă era că produsul obținut nu se ridica la calitatea combustibilului adevărat și motoarele de aviație cereau tot clasicul kerosen aditivat cu toxicul tetraetil de plumb. Singura sursă serioasă de petrol era în România și, după ce tancurile sovietice au ocupat Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, conducerea de la București a fost obligată să caute ajutorul Berlinului. Zona a început imediat să fie apărată antiaerian cu tunuri de calibrele 20, 37, 88 și 105 mm de teama unor raiduri britanice și sovietice, orice bombă aeriană putând să provoace incendii grave în regiunea plină cu substanțe inflamabile.
Intrarea în război a SUA în decembrie 1941 a adus o schimbare profundă în modul de purtare a ostilităților. Generalii de peste ocean dispuneau de bombardiere strategice din tipurile B-17 și B-24, cele ce erau capabile să pătrundă adânc în spațiul aerian inamic și se putea da câte o lovitură devastatoare împotriva unor obiective vitale pentru mașina de război germană. Rafinăriile din România au devenit o prioritate și se considera că apărarea românească era slab pregătită pentru a face față unui atac masiv. În general, ofițerii marilor puteri au puțin respect față de militarii statelor mici.
Colonelul Jacob Smart a gândit deosebit de inteligent și a ales pentru asalt o zi de duminică, de relaxare pentru cei ce stăteau lipiți de tunuri și de avioanele de vânătoare în timpul săptămânii. A fost studiată din fotografii apărarea antiaeriană și s-a luat decizia trimiterii bombardierelor B-24 în zbor razant și astfel radarele și tunurile temute de 88 mm ar fi avut puțin timp să acționeze. Au fost făcute și exerciții în nordul Africii cu machete ce imitau instalațiile românești de rafinare a petrolului. Nu s-a lăsat ceva la voia întâmplării pentru că în forțele armate americane conta mult omul instruit din armele tehnice.
Operațiunea Tidal Wave a început la 1 august 1943 cu 178 de avioane grele, dar parcă soarta a vrut să glumească în mod sinistru cu cei ce făceau planuri elaborate. Surprinderea n-a existat din moment ce radiștii germani au fost la posturi în Peninsula Balcanică. Surpriza mare a venit din partea tunarilor antiaerieni. Ceea ce erau căpițe de fân în pozele luate de avioanele de recunoaștere, s-au dovedit a fi în realitate tunuri antiaeriene de calibrele 20 și 37 mm, tirul rapid la mică distanță asupra unor ținte pline cu benzină și bombe făcându-le deosebit de periculoase. Un tren plin cu arme automate a provocat probleme atacatorilor prin tirul de la mică distanță. Au intrat în hora traiectoriilor și tunurile minune de calibrul 88 mm, chiar dacă apărătorii fuseseră antrenați să lovească ținte la altitudini mari și nu la firul ierbii.
Rezultatul raidului a fost un eșec total în raport cu așteptările organizatorilor și cu pierderile suferite. Rafinăriile au continuat să producă și una singură putea să prelucreze 150 de vagoane de țiței pe zi. S-a luat decizia ca până la sosirea unor avioane de vânătoare performante să nu se mai acționeze asupra rafinăriilor românești. Aparatele Me-109G au demonstrat că pot trece prin focul de baraj al mitralierelor de calibrul 12,7 mm și să provoace apoi avarii grave sau doborârea coloșilor metalici. Pierderile au fost prea greu de suportat chiar și pentru o putere cu resursele SUA. Au căzut la datorie 308 aviatori sau 17,5% din efectivul inițial. Alți 210 au fost capturați după ce s-au parașutat sau au aterizat cu avioanele avariate în Turcia. Pierderile erau amplificate de cei 54 de răniți de schijele proiectilelor.
Ziua de 1 august 1943 a fost Duminica neagră a aviației americane și un moment de glorie pentru militarii români aflați în dispozitivul defensiv alături de cei germani. Au căzut la datorie 12 ostași români și trei germani, 86 de civili fiind uciși mai ales de bombardierele doborâte.
Raidul din 1 august 1943 a fost un avertisment despre potențialul aviației strategice și s-a demonstrat că lovirea obiectivelor industriale a devenit parte din arta războiului modern prin învăluirea pe verticală a pozițiilor terestre dificil de asaltat.
Sursă imagine: National Museum of the US Air Force