Tancurile sovietice au început să treacă Prutul în primăvara anului 1944 și au adus un desant de adepți ai ideologiei comuniste. Străinii de realitate și de popor au preluat puterea la 6 martie 1945 și au început să pună în practică idei ce nu aveau vreo utilitate practică și nici nu se potriveau cu gândirea poporului român. Se știe că orice ființă umană dorește avere și să trăiască după propriile credințe, dar fanaticii din slujba Kremlinului erau hotărâți să ducă un război permanent împotriva celor incluși în lagărul comunist. Nu conta numărul de victime rezultat din lupta absurdă în numele egalității absolute.
Cum un bastion al oricărei familii era averea personală, ocupanții ideologici au decis că trebuie dată o lege prin care principalele mijloace de producție să fie trecute în proprietatea statului. Este interesant de observat că această tâlhărie a fost definită drept naționalizare, dar autorii luptau pentru un internaționalism absurd. Legea a fost publicată la 11 iunie 1948 și a fost pusă imediat în aplicare deoarece prevederile erau foarte clare pentru detașamentele de asalt pregătite pentru ocuparea fabricilor. Erau confiscate toate uzinele metalurgice și cele constructoare de mașini în frunte cu cea înființată de Nicolae Malaxa pentru producția de țevi. Legea 119 preciza că sunt luate și resursele subsolului ce nu erau încă bun al statului. Nu erau uitate capacitățile ce asigurau producerea și livrarea de energie electrică și toate mijloacele de transport. Cum mâncarea este o armă prin care populația poate să fie ținută sub control, toate morile, piesele de ulei, abatoarele și fabricile de făcut zahăr și produse zaharoase erau puse sub controlul directorilor numiți de ministere. Se preciza în text că toate abatoarele capabile să sacrifice peste 100 de bovine sau 150 porcine pe zi erau confiscate de autoritățile impuse de străini.
Alte două prevederi din Legea 119 anunțau noua lume de coșmar. Cei ce ar fi încercat să-și apere cumva bunurile erau condamnați la muncă silnică între 5 și 10 ani. Nu era uitată confiscarea completă a averii, o plăcere deosebită a ocupanților. Trebuia stârpită cu orice preț categoria socială a celor ce ridicaseră industria națională și Justiția a fost un instrument perfect de manifestare a unui aspect de legalitate regimului criminal. În plus, nu mai era permisă înființarea de firme private în domeniile supuse naționalizării, ceea ce însemna că totul urma să fie la cheremul funcționarilor de stat.
Autorii legii au știut că vor fi probleme cu administrarea fabricilor confiscate și au hotărât ca timp de trei luni să fie reținuți la locul de muncă toți cei cu atribuții administrative și specialiștii. Chiar au fost obligați să facă unele înțelegeri cu foștii proprietari pentru a învăța cum se conduce o întreprindere. Nicolae Malaxa a oferit cunoștințe în schimbul permisiunii de ieșire din țară. Blaziu Guban a rămas director în fabrica din Timișoara, autoritățile fiind mulțumite de randamentul dat de capacitatea de producție sub conducerea unui om de geniu.
Legea 119 din 1948 mai arată un aspect interesant: România avea o industrie cu potențial și s-ar fi putut dezvolta rapid dacă statul ar fi pus umărul prin investiții și comenzi consistente.
Trecerea fabricilor sub controlul statului a dus la dereglarea sistemului economic și a apărut un haos cu implicații deosebite în scăderea cantităților de mărfuri. Nici nu se mai putea discuta de calitate și exporturile spre statele dezvoltate s-au prăbușit, România devenind o colonie a Uniunii Sovietice. S-a ajuns chiar să nu se poată da suficientă pâine populației, ceea ce era recunoscut în ședințele secrete de partid. A fost absolut normal ca statul să nu mai publice anuare statistice până-n 1957. Era o rușine mare pentru organizarea economică, dar s-a avut grijă să fie prelucrate datele astfel încât să fie mult mai mari decât cele existente în anul 1938, cel mai bun din perioada capitalistă.
Naționalizarea a dus la o prăbușire economică prin dispariția celor care aveau idei și inițiativă. A urmat distrugerea țărănimii independente prin colectivizare și totul se făcea dacă exista ordin din partea autorităților ce primeau directive de peste Prut. Era un sistem ce folosea forța de muncă a deținuților politici sau munca forțată a celor din armată și sistemul de învățământ. Mereu au fost făcute infuzii de tehnică sovietică și occidentală, dar sistemul artificial a funcționat doar din frică până la prăbușirea din decembrie 1989.
Sursă imagine: Evenimentul zilei