Politica nu face casă bună cu economia și nici cu agricultura. Ideile unui partid unic sunt și mai nefaste în ceea ce privește cultivarea plantelor și creșterea animalelor.
Anul 1945 a fost marcat de venirea la putere a comuniștilor și au început să fie aplicate tezele tovarășului Stalin cu o energie demnă de o cauză mai bună. S-a trecut întâi la exterminarea moșierilor și a chiaburilor, dar apoi au fost loviți aproape toți țăranii prin procesul de colectivizare, oamenii urmând să fie înlocuiți pe ogoare de mașini moderne. Sătenii au ajuns să umple lagărele de concentrare sau să fugă în mediul urban unde erau locuri de muncă mai bune. Pământul nu mai avea vreo valoare pentru țărani.
Totuși, sătenii s-au încăpățânat să reziste pe ogoarele moștenite din străbuni și au luptat cu înverșunare pentru apărarea gospodăriilor individuale. Acestea mai însemnau numai 8,8% din suprafața agricolă a țării în anul 1967 și asigura o mare cantitate de produse vegetale. Astfel, porumbul era produs în proporție de 3,5%, ovăzul era asigurat în proporție de 9,3%, secara 8,5% și totalul calculat de autorități era de 2,5 % sau 337.300 t de cereale. Se poate spune că era foarte puțin, dar gospodăriile individuale rămăseseră cu cel mai prost pământ.
Se stătea mult mai bine la plantele tehnice și la legume, cartoful ajungând la un procent de 13,5% din totalul producției sau 419.400 t. Nici varza nu era uitată și se asigura în proporție de 6,1% sau 30.200 t în 1967.
Țăranul particular era lovit de administrația statului din toate direcțiile și cu toate mijloacele. Trebuia să plătească impozite și nu avea de unde să cumpere semințe de calitate, unelte, produse chimice etc. A luptat totuși să aibă cele necesare traiului zilnic și să mai livreze câte ceva la piață pentru a strânge un bănuț. Acești săteni au ținut în viață orășenii ce nu produceau ceva util pentru societate.
Sursă imagine: Fototeca online a comunismului românesc, 2/1938
