Armata era obligatorie în perioada comunistă și toți bărbații trăitori în epocă au amintiri din perioada în care au făcut parte din instituția de forță își aduc aminte de renumitul pistol-mitralieră ce copia AKM-ul sovietic. Industria românească a primit dreptul să-l producă în mare serie și a fost denumit Pistol-mitralieră model 1963. Toată lumea vorbește despre temuta armă individuală ce încă se mai află în depozitele oștirii. A început să fie înlocuită cu Pușca automată model 1986, glonțul de calibrul 5,45 mm fiind mult mai periculos pentru corpul omului. Se mai făcea și economie de materiale, dar nu conta pentru nivelul de trai al locuitorilor. Se produceau mai multe cartușe și militarii puteau să transporte mai multă muniție în timpul acțiunilor de luptă.
Regimul comunist a fost renumit prin faptul că a ridicat minciuna la rangul de mare artă și domeniul tehnicii militare nu putea să fie ocolit de acest adevărat fenomen. Arma produsă la Cugir n-a fost vreodată un pistol-mitralieră deoarece nu utiliza cartușe de pistol, adică muniție de putere mică. Sovieticii aveau un cartuș ce oferea o viteză inițială a glonțului de 715 m/s. A mai fost numit și armă de asalt, deosebit de utilă în copleșirea apărătorilor cu o mulțime de lovituri. Realitatea era însă cu totul alta și s-a încercat ascunderea adevărului în spatele unor cuvinte alese cu grijă. Arma de la Cugir era o mitralieră ușoară cu performanțe tactice deosebite și proiectanții sovietici și cei români au lucrat foarte bine. Simplă și ușor de produs în serie, arma avea o cadență de 600 lovituri pe minut și viteza mare a gloanțelor ducea la producerea de răni grave la distanțe mari. Renumitul MP-40 abia reușea să lovească țintele la o sută de metri din cauză că viteză inițială era de doar de 380 m/s. Nici țeava scurtă nu permitea folosirea la distanțe superioare a 200 m. Nu ajuta prea mult calibrul superior. Pistolul-mitralieră PPS-43 a fost un model de succes prin modul rapid de uzinare, dar cartușul de pistol Tokarev nu dădea satisfacție la mai mult de 200 m și precizia era compensată doar prin debitul mare.
Denumirea produsului special din 1986 spunea ceva legat de lungimea țevii și de faptul că se poate trage automat. Părea să fie ceva comparabil cu SKS. În realitate, rămânea aceeași mitralieră ușoară cu o muniție puternică de calibru mic. Viteza inițială sporită la 880 m/s îi permitea glonțului să ajungă la distanțe mari și cu efecte cumplite.
Comenzile de armament automat au fost prezentate drept benefice pentru populația epocii. Problema era că fabricile speciale consumau materiale de calitate și acestea nu ajungeau în economia normală. Era nevoie de oțel, lemn, cupru, zinc, plumb și explozibili. Cantitățile par mici, dar totul era de calitate superioară. Metalele neferoase se obțineau cu costuri deosebite la Baia Mare și Copșa Mică. Nu era de mirare că nu ajungea energia electrică la populația aflată în frig și întuneric.
Regimul comunist a fost construit în jurul ideii de revoluție mondială și industria trebuia să ofere cât mai multe arme automate cu care să fie ucise cât mai multe persoane incluse la categoria inamici ideologici. Nu s-a făcut economie de materiale și de forță de muncă înalt calificată și planeta a fost inundată cu mitraliere ușoare și nenorocirea a fost extinsă peste tot unde Kremlinul și Beijingul aveau interese strategice. Conducerea de la București a urmat indicațiile prețioase venite din cele două surse și s-a produs masiv renumitul Kalașnikov, nivelul de trai al populației fiind sacrificat pentru iluzia cuceririi întregii planete. Armamentul nu aduce vreodată fericire.
Sursă imagine:Wikimedia Commons