A doua conflagrație mondială s-a încheiat oficial în anul 1945 și au urmat tratatele de pace prin care învingătorii i-au nenorocit pe cei învinși și acuzați de începerea ostilităților. România a fost inclusă în rândul vinovaților de orice cu toate că în septembrie 1939 erau două mari puteri totalitare care colaborau perfect împotriva Poloniei. Istoricii și ziariștii au tot căutat să scrie în spiritul adevărului despre participarea trupelor române la ostilitățile de amploare, atrase fiind de acțiunile a doi dictatori totalitari ce nu cunoșteau limite în acțiunile militare.
Senzaționalul este cuvântul adorat în presa românească și Cosmin Pătrașcu Zamfirache a scris un articol în data de 5 iulie 2024 despre participarea diviziilor românești la luptele de pe Frontul de Est și a adunat cele mai negative păreri și descrieri despre contribuția militarilor români la lupte și s-a ajuns la concluzia că marile unități militare erau aproape inutile pentru gloriosul Wehrmacht. Articolul seamănă ca două picături de apă cu ceea ce a putut redacta o specialistă din Rusia pentru Magazin istoric. Se spune că trupele române nu erau bune de nimic și că doar pentru misiuni auxiliare erau utile forțelor germane. Parcă Berlinul avea dreptate când îi definea pe germani drept rasă superioară.
Este uimitor cât de puțin se documentează un jurnalist contemporan când scrie un material pentru mediul virtual, cel ce poate să aibă un impact deosebit asupra cititorilor din orice colț al României. Realitatea de pe Frontul de Est a fost mult mai complicată decât ceea ce poate să fie surprins astăzi prin articole scrise din fața computerelor cu ecrane frumos colorate. Orice general german învăța prin instituțiile militare că pe front trebuie să fie realizată concentrarea forțelor pe anumite direcții de efort și Wehrmachtul nu avea efectivele necesare acoperirii pozițiilor ce se întindeau de la mările înghețate din nord până la Marea Neagră. Cum soldații mai mureau, erau răniți sau primeau permisii, diviziile germane nu erau suficiente pentru a închega un dispozitiv defensiv sau ofensiv. Armata finlandeză acoperea un mare sector, dar tot era puțin. Berlinul a cerut atunci ajutor din partea Bucureștiului și două armate de infanterie au ajuns să fie trimise spre Stalingrad. Numai așa a fost posibilă realizarea înaintării spre orașul zis sovietic, un adevărat arsenal al lagărului comunist. Alte trupe românești luptau în Caucaz împotriva forțelor sovietice ce încercau să oprească accesul spre rezervele de petrol. Dacă n-ar fi fost diviziile românești, Wehrmachtul n-ar fi putut să realizeze concentrarea de mari unități spre Stalingrad și să se angajeze în bătălia legendară și absolut inutilă. Nimicirea Stalingradului ca uriașă fabrică de armament a fost o idee corectă din punct de vedere militar, dar n-a avut vreun sens să fie imobilizate două armate germane în niște ruine. Adevărul este că la Berlin erau luate decizii istorice prin ciudățenie și se vede că liderii totalitari pot comite erori absolute.
Armata română a fost implicată în ostilități din cauza evoluției strategice la nivel european, dar niciodată n-a fost pregătită pentru un astfel de conflict. Oare care stat vecin avea mase de tancuri de cavalerie pregătite începând din timpul Marii Crize Economice? Nici nu exista atunci Germania nazistă pentru vreo justificare a înarmării exagerate. România s-a pregătit pentru un conflict local și cu state mici. Nu exista în dotare armamentul pentru operațiuni în adâncimea teritoriului inamic și pentru realizarea de breșe în apărarea adversarului. Este interesant de precizat că nici germanii nu aveau suficiente resurse la aceste capitole și s-au descurcat o vreme cu ceea ce au avut.
Adolf Hitler a fost adevăratul vinovat de dezastrul Wehrmachtului deoarece n-a dat ordin pentru trecerea la producția de masă a armamentului necesar trupelor. Au fost necesare improvizații din ceea ce s-a capturat până la sfârșitul ostilităților.
Istoricii și jurnaliștii români au aceeași mentalitate ca a oamenilor de rând și mereu consideră că nu se face suficient în raport cu un sistem de referință. Mereu este prea puțin și specialiștii sunt veșnic nemulțumiți de poporul din care provin și parcă nu se simt bine că aparțin neamului ce nu se ridică la valoarea lor intelectuală. Cam așa ceva spunea și Hitler spre sfârșitul vieții despre germani. Locuitorii din România au făcut prea mult în raport cu resursele de care au dispus și de urgiile aduse de natură sau de popoarele vecine.
Sursă imagine: Wikimedia Commons