Războiul mondial a fost precum o tornadă care a aspirat oameni, resurse și state întregi. Poftele nemilosului Ares modern nu cunoșteau limite. Conducerea de la București a proclamat în 1939 neutralitatea în raport cu ostilitățile din Polonia și a sprijinit statul atacat cum a putut, dar atitudinea binevoitoare nu mai era pe gustul dictatorilor și a urmat atacul sovietic din iunie 1940. Cum trupele s-au retras în conformitate cu înțelegerile stabilite, partea sovietică s-a limitat să captureze militari și armament în vederea nimicirea moralului trupelor, cele ce puteau să vadă tancurile cu stele roșii. S-a ajuns cu greu peste Prut, dar mulți români au căzut în sclavia modernă.
S-a încercat să se facă rost de tehnică militară în vederea unei rezistente și doar partea germană putea să ofere produse ale industriei cehoslovace. Conducerea de la București a acceptat să livreze petrol și astfel s-a reușit xa-n primăvara anului 1942 să fie o dotare uimitoare pentru un stat lipsit de o mare parte din teritoriu și din resurse de vecinul vestic agresiv.
Erau înregistrate în inventar 634 de obuziere de calibrul 100 mm, cele ce puteau să ofere o putere de foc apreciabilă în defensivă sau în ofensivă. Erau alături de infanterie și puteau să nimicească fortificațiile de campanie. Numai un singur foc de la aceste piese de artilerie ar fi dus la plecarea spre adversar a 8,876 tone de proiectile, o performanță pentru o armată avea drept misiune doar să lupte pentru apărarea statului și nu să treacă la zdrobirea vecinilor. Excesul de armament a generat permanent sărăcie.
Obuzierul era util lângă infanterie, dar existau limitări în ceea ce privește bătaie și puterea de distrugere. Puteau să intervină în acțiune 155 de obuziere cehoslovace de calibrul 150 mm, guri de foc motorizare ce puteau să intervină pe direcțiile amenințate de inamic. O singură salvă genera un consum de 6,51 tone de proiectile, ceea ce nu era prea plăcut pentru marile unități sovietice. Puteau să fie sprijinite de 134 de tunuri Schneider, calibrul 105 mm, model 1936, cele ce puteau să lovească porțiile bateriilor inamice, concentrări de trupe sau depozite de muniții. Erau disponibile 140 de exemplare și ar fi putut să trimită în pozițiile vrăjmașului aproape 2,2 tone de proiectile. Mobilitatea asigurată de mijloacele motorizate le permitea să intervină în sectoarele amenințate de forțele copleșitoare ale părții sovietice.
Armata română era perfect dotată în vederea ducerii unor lupte cu state vecine comparabile ca talie și putere economică, dar nu era adaptată pentru un război mondial, cel în care erau necesare mijloace de foc de mare putere și tancuri numeroase. România a fost condamnată să lupte într-un conflict pentru care nici Wehrmachtul n-a avut suficiente arme și muniții. O parte a deficitului a fost compensată prin folosirea gurilor de foc capturate pe câmpurile de luptă, utilizate ca atare sau modificate în funcție de necesități. A fost insuficient.
Artileria română a trebuit să sprijine trupele de infanterie în funcție de rațiile zilnice stabilite de comandanți și distanța de căile ferate putea să limiteze drastic rezervele de proiectile. Aprovizionarea era grav afectată și de lipsa de vagoane și de locomotive, spațiile vaste din Rusia diluând totul.
Trupele terestre ale României au cunoscut o dotare deosebită la nivelul primăverii anului 1942 în ceea ce privește tunurile și dotarea în general, dar erau necesare cantități suplimentare pentru realizarea de rezerve și de tehnică cu putere sporită de distrugere. Toate părțile implicate în conflict au depus eforturi în vederea consolidării bazei materiale și a fost un consum enorm de resurse naturale. România a avut arme de calitate, cele care au supraviețuit conflictului, fiind folosite și după 1989, dar a fost o victimă a poftelor dictatorilor fără limite și scrupule.
Sursă imagine: Wikimedia Commonss