Al Doilea Război Mondial a fost început din voința marilor puteri dictatoriale ale Europei la 1 septembrie 1939, înțelegerile fiind semnate la 23 august 1939. Chiar dacă România s-a proclamat stat neutru, a fost atrasă în vâltoarea ostilităților tot din voința marilor puteri, cele care au considerat-o vinovată de declanșarea conflictului.
Dotarea trupelor române era bună pentru nivelul unui stat mediu al Europei, dar nu era suficientă pentru a face față în cadrul unei conflagrații de mare amploare. A fost necesară adoptarea tehnicii de luptă care era capturată în timpul luptelor, partea sovietică fiind un producător recunoscut pentru calitatea obiectelor ucigătoare. Militarii români au fost mulțumiți de calitățile tunului antitanc de calibrul 45 mm, cel ce putea să nimicească orice țintă blindată ușoară și să combată mitralierele. Era util și împotriva infanteriei în asalt. Proiectilele erau mici, dar aveau viteză inițială mare și loveau repede țintele. Având numai 625 kg în varianta din 1942, putea să fie manevrat de către echipaj, cel ce profita și si de înălțimea mică pentru o camuflare ușoară. A devenit o gură de foc obișnuită la nivel de divizie de infanterie în calitate de tun de însoțire sau de armă antitanc deoarece era net superior pieselor de calibrul 37 mm ce existau în dotarea trupelor române și germane. Proiectilele de 1,43 și 2,2 kg au fost considerate drept bune pentru câmpul de luptă chiar și după încetarea ostilităților. Era și normal din moment ce partea germană a reușit să dezvolte modelul PaK 38 de calibrul 50 mm, dar modelul era sofisticat și greu de asamblat în mare serie. Nici întreținerea nu era ușoară. În plus, masa gurii de foc era de 1.000 kg, ceea ce-l făcea dificil de utilizat după montarea în poziție de tragere. Nu era util în misiunile de însoțire a infanteriei ce pornea la atac în câmp tactic. Arma sovietică putea să fie peste tot, chiar dacă nu avea performanțele modelului inamic.
Tunul este o armă periculoasă prin puterea de distrugere, dar mobilitatea nu este pe gustul militarilor. Soluția a constat în montarea pe mașini blindate. Armata română dispunea de tancuri franceze R35, dar puterea de foc a acestora era deosebit de scăzută. Industria a fost chemată să realizeze o adaptare a modelului sovietic pe mijlocul motorizat și astfel au apărut în anul 1944 30 de tancuri modernizate. Au fost prea puține pentru oprirea valului sovietic și armamentul de la bord trebuia să fie de calibru superior.
Sursă imagine: Wikimedia Commons