România a fost obligată să colaboreze cu Germania în urma evoluției evenimentelor militare începute la 1 septembrie 1939, dar istoricii români au emis teoria științifică în conformitate cu care Berlinul n-a ajutat diviziile românești cu armament deoarece nu avea încredere în politicienii de la București și nu trebuia să fie rupt echilibrul de forțe cu Ungaria. Hitler nici nu putea să facă fapte bune deoarece era răul absolut. Povestea a fost repetată după cum a avut talent autorul de articole sau cărți științifice. Epidemia de afirmații parcă le face suspecte de tentativă de manipulare.
Aruncătorul de mine era o armă a săracului ce putea să fie mereu lângă infanterist în prima linie. Armata română a primit până la 15 august 1942 360 de branduri de calibrul 81,4 mm, ceea ce pare puțin în raport cu nevoile unui conflict mondial. Livrările germane au reprezentat totuși 44,3% din ceea ce aveau militarii români în primăvara anului 1942.
Aruncătorul de calibrul 60 mm era util în luptele apropiate și au sosit 1.500 guri de foc, ceea ce echivala cu 73,7% din ceea ce avea Armata română înainte de începerea campaniei din 1942. Gurile de foc cu tragere curbă puteau să satureze terenul cu bombe și astfel să interzică orice atac de infanterie pe timp de zi și fără sprijin din partea blindatelor. Schijele din oțel erau temute de militari deoarece provocau răni mutilante prin sfârtecarea țesuturilor și zdrobirea oaselor. Erau mult mai grave decât cele generate de gloanțe.
Germania a reușit prin livrările efectuate să schimbe fața trupelor române, dar industria Reichului era incapabilă să acopere nevoile propriilor divizii. Berlinul a reușit în câteva luni să facă o nouă armată la capitolul aruncătoare de mine, dar istoricii români au scris tot în stil comunist și mereu pot spune că au fost prea puține guri de foc.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
