România a fost un stat care nu avea vreun interes să se implice în Al Doilea Război Mondial şi nici nu s-a pregătit pentru un conflict de amploare. A devenit o victimă a jocurilor realizate de politicienii din cadrul marilor puteri, cei ce trebuie să justifice prin ceva deţinerea celor mai înalte funcţii. Situaţia internaţională a evoluat astfel încât singurul aliat posibil al conducerii de la Bucureşti era Germania, stat care nu era adorat din cauza ideologiei totalitare. Trebuia să fie trecută cumva puntea şi s-a colaborat, dar istoricii au scris cu mânie intelectuală că partenerul militar a făcut totul pentru exploatarea resurselor naturale, petrolul fiind în centrul atenţiei, şi a oferit prea puţin la schimb. Ideea a fost repetată până când a devenit adevăr istoric.
Realitatea este mai mereu altfel decât vor cercetătorii s-o descrie, mai ales că trebuie cu orice preţ să se demonstreze că regimul nazist a fost unul negativ în toate acţiunile iniţiate şi executate. Nu se putea ca livrările de arme să fi fost în favoarea militarilor români. Au fost oferite de germani 360 de aruncătoare Brandt de calibrul 81,4 mm şi acestea au ajuns până la 1 septembrie 1942. Cum pierderile au fost grele la Stalingrad şi-n alte confruntări, alte 600 de exemplare au fost aduse în perioada 1 ianuarie-septembrie 1943. Toate aceste guri de foc era suficiente pentru dotarea a 80 de regimente de infanterie sau cam 26 de divizii. Era o întreagă armată pusă pe picioare în mai puţin de doi ani (primăvara anului 1942-septembrie 1942 şi ianuarie-septembrie 1943).
Berlinul a fost acuzat de rea-credinţă faţă de aliatul din Carpaţi şi istoricii se pot întreba cum era posibil să se lupte numai cu 960 de aruncătoare de mine în cadrul unui conflict mondial. Problema este că Armata română avea la începutul campaniei din 1942 fix 812 exemplare din aceste arme ce puteau să ofere infanteriei sprijin prin tir indirect şi erau capabile să oprească orice atac inamic ce nu era sprijinit de tancuri sau blindatele erau puţine. Conducerea de la Bucureşti a reuşit să acopere linia frontului cu guri de foc ce permiteau descoperirea şi neutralizarea inamicului adăpostit în tranşee, dar marile unităţi româneşti au primit misiuni care au fost peste puterile lor de foc. Diviziile de infanterie în operaţiunea militară spre Stalingrad au fost înşirate precum mărgelele pe aţă şi ar fi fost imposibil de oprit o forţă duşmană concentrată pe un sector îngust. Sovieticii dezvoltau ideea de realizare de breşe prin copleşirea apărătorilor şi tactica a dat rezultate nu numai în sectoarele româneşti.
Istoricii români s-au obişnuit să scrie cam în stil stalinist şi mereu sunt căutaţi vinovaţi care să fie criticaţi astfel încât să crească slava personală din domeniul ştiinţific. A mai rămas câte ceva din ideile inoculate de propaganda de partid şi de stat timp de decenii şi trebuie să treacă mult timp până când se va ajunge să se publice articole şi cărţi în stil fără ură şi părtinire.
Sursă imagine: Wikimedia Commons