Al Doilea Război Mondial a început oficial la 1 septembrie 1939 prin atacul german împotriva Poloniei și astfel liderii marilor puteri au decis să rezolve problemele rămase din 1919. Fuseseră făcute multe pregătiri militare și era păcat să nu se facă uz de aceste mașini și muniții ce se învecheau rapid. În lupta pentru hegemonie mondială nu se făcea economie de resurse materiale și umane. Numai două mari puteri nu erau implicate în conflict cu toate posibilitățile tehnice ofensive și ambele aveau de împărțit același ocean. Pacificul era prea mic pentru SUA și Japonia, flotele intacte fiind instrumentele principale pentru viitoarele confruntări, armata urmând să joace un rol secundar în raport cu cetățile plutitoare. Situația din Extremul Orient se tensiona de la o zi la alta și se făceau regrupări de forțe pentru orice eventualitate.
Ziua de 7 decembrie 1941 n-a început prea bine pentru forțele armate ale Statelor Unite ale Americii, avioane japoneze decolate de pe portavioane lovind toate țintele vizibile și definite drept de importanță strategică. Cele două valuri de aparate au lăsat în urmă munți de fier vechi și râuri de sânge, ceea ce a enervat opinia publică și au început să fie căutați vinovați pentru zisul dezastru din Hawaii. A fost lansată teza că inamicul a fost antrenat în mod superior și că forțele americane n-au fost pregătite și dotate corespunzător din cauză că erau risipite în zona a două oceane. Chiar conducerea de la Washington a fost acuzată de lipsă de interes pentru dotarea escadrelor din Pacific și astfel s-a ajuns la nenorocirea de la Pearl Harbor. Oare să fie adevărat ce scriu istoricii orbiți de ură și de naționalism, contrar principiului fundamental lansat încă din Antichitate?
Flota de la Pearl Harbor din momentul atacului nipon era organizată în jurul a opt cuirasate dotate cu o artilerie formată din tunuri de calibrele 356 sau 406 mm. Poate să pară foarte puțin pentru cei ce scriu astăzi, dar Germania nazistă dispunea de o singură navă demnă de titlul de cuirasat, renumitulTirpitz. Nici flota italiană n-ar fi fost demnă de comparat din punct de vedere numeric sau calitativ. Se putea face o comparație numai cu întreaga flotă japoneză și atunci se poate ajunge la un procent de 80% în raport cu vapoarele blindate de peste ocean. SUA dispunea de 17 cuirasate în total și au fost alocate bazei din mijlocul Pacificului opt unități, ceea ce înseamnă 47% din total. Nu se poate discuta că autoritățile federale n-au luat măsuri pentru a împinge cât mai avansat o escadră deosebit de puternică. Dacă este exclus din calcule USS Arkansas, un model mai vechi și util pentru protejarea unor convoaie sau să execute bombardamente în timpul debarcărilor, se ajungea chiar la 50%.
Problema falsificatorilor din domeniul istoriei este că mereu trebuie să ascundă câte ceva sub preș și acel ceva era USSColorado, un cuirasat ce dispunea de opt tunuri de calibrul 406 mm modernizate.Pacific Fleetera compusă astfel în jurul a nouă nave blindate și se ajunge astfel la procentul de 56%. Chiar dacă pregătirea era mai mult decât evidentă, cei ce vor glorie si bani cu orice preț au putut să arunce niște fraze despre neglijența în serviciu a politicienilor din jurul președintelui F D. Roosevelt.
Tunul de calibrul 406 mm era cel ce domina mările la nivelul anului 1941 și era deosebit de greu de construit. Navele pe care se montau astfel de piese erau proiectate special pentru a prelua șocul provocat de recul. Constructorii navali au fost puși în fața unor sarcini deosebite, greu de depășit mai ales când acționau cele opt sau nouă guri de foc în același timp. Numai trei mari puteri industriale au avut capacitățile industriale necesare asamblării giganților metalici și șapte pluteau pe apă oceanelor.Pacific Fleetdispunea de două la Pearl Harbor, ceea ce însemna 28,5% și era la egalitate cu întreaga flotă niponă. Dacă se adaugă nava de linie trimisă la modernizare, forțele navale din oceanul presupus liniștit dețineau 42,8% din total. Nu era cam mult pentru un stat nepregătit? Nu era cam mult pentru o singură bază navală? Proiectanții americani au acordat tunului o încredere deplină și era produs în serie, ceea ce dădea un avantaj deosebit în raport cu imperiul asiatic, cel ce dezvolta în mare secret piese de artilerie de calibrul 457 mm.
Pot oricând să apară critici care să spună și să scrie că erau prea puține portavioane americane în Pacific la nivelul zilei de 7 decembrie 1941. SUA a detașat în insula Oahu trei aerodromuri plutitoare, dar la momentul atacului nu se aflau în bază. Această forță reprezenta 42,8% din total, fără să fie inclus în calcule primul portavion de escortă, prea puțin important în luptele cu escadrele inamice. USSLexington, USSSaratogași USSEnterpriseerau coșmarul planificatorilor navali japonezi din cauză că erau deosebit de mobile.
Dacă se face un calcul simplu al navelor principale de luptă, SUA avea 12 în Pacific din cele 23 de calitate. Teoretic, Japonia avea o flotă mai puternică și dispunea de 17 cuirasate și portavioane. Nu era un raport de forțe suficient pentru a înfrânge US Navy din vastul ocean. Dacă se face un calcul prin eliminarea unităților uzate moral, statul asiatic mai rămânea numai cu 8 unități și șantierele navale nu prea veneau cu suficiente unități de înlocuire și extindere. Caracteristicile tehnice ale vapoarelor principale erau cunoscute ambelor părți din surse oficiale și dezechilibrul de forțe era îngrozitor. Se poate pune chiar întrebarea cum a fost posibilă trimiterea la luptă a unor astfel de vapoare, dar viața oamenilor conta prea puțin în lumea asiatică.
Adevărul este că la 7 decembrie SUA era prea pregătită de război, dar amplasarea navelor era ideală pentru acțiuni ofensive și nu pentru primirea unei lovituri puternice din partea unui inamic hotărât să lupte până la moarte. Întregul mecanism militar american a fost dereglat și au fost necesare luni bune până la formarea unor grupări eficiente de atac. A fost o situație ideală pentru autorii ce vor să sublinieze teza slăbiciunii flotei americane, dar puțini sunt cei ce înțeleg ce potențial enorm de distrugere aveau unitățile rămase și cele ce se aflau în diferite stadii de construcție. Distanțele enorme și problemele de aprovizionare au făcut ca escadrele să fie dificil de format. Au mai fost necazuri generate de armamentul antiaerian insuficient și a durat ceva timp producerea și montarea gurilor de foc cu cadență sporită.
US Navy a fost cea mai puternică flotă din lume înainte de 7 decembrie 1941 și asaltul japonez a tras cortina ce ascundea organismul militar impresionant, dar istoricii au acoperit totul cu un val de minciuni, cele ce pot fi studiate separat într-un voluminos tratat de dezinformare. A scriefără ură și părtinirea fost dificil în trecut și astăzi se merge mult pe repetarea afirmațiilor făcute de savanți renumiți.
Chiar dacă au fost voci care susțineau cu tărie că nu s-a făcut suficient pentru frontul din Pacific, absolut întâmplător un flux de vapoare și avioane se deplasa spre vest și numai o linie de demarcație artificială și fragilă mai separa cei doi giganți navali. Conducerea de la Washington a trimis în Hawaii cuirasate de calitate câte nu aveau Germania și Italia împreună. Cei doi parteneri din Axă n-au reușit să construiască măcar un portavion. Nici Japonia n-a avut ceva comparabil cu USSEnterprise.
Sursă imagine:Wikimedia Commons