A apărut în istoriografia românească și în mediul virtual, cel de largă și democratică exprimare a părerilor personale, un curent de gândire ce susține că trecutul trebuie să fie rescris prin eliminarea exagerărilor naționaliste și comuniste. Trebuia să se producă o transformare la nivel ideatic pentru a se putea trece la producerea unor cantități importante de articole, studii și cărți. Internetul oferă și mai multe variante de afirmare prin lansarea unor afirmații uimitoare. Trebuie cumva să fie obținută o iluzie de slavă.
Un capitol de modificat al trecutului a fost cel ce privește relațiile cu statele vecine în perioada definită drept medievală și renumitele confruntări militare duse împotriva oștilor otomane au fost considerate drept lipsite de amploarea prezentată în tratatele de Istorie și artă militară. Una dintre aceste bătălii a fost cea de la Rovine.
Bătălia de la Rovine este una dintre cele mai controversate prin faptul că încă nu sunt stabilite cu precizie data și locul desfășurării. Chiar dacă a intrat în legendă prin descrierea de neegalat realizată de Mihai Eminescu în Scrisoarea III, autorii contemporani o bagatelizează și abia dacă o amintesc prin manualele școlare. Au fost și voci care au spus că trecutul îndepărtat nu mai contează și nu influențează generațiile contemporane, cele ce trebuie rupte cumva de trecutul neamului prin cultivarea ideilor străinilor, cei ce astfel par superiori în plan intelectual și material.
În realitate, confruntarea din locul numit convențional Rovine din anul 1395, sau 1394 după alte interpretări, a avut un impact major asupra relațiilor cu statul otoman deosebit de agresiv din cauza ideologiei monoteiste. Sultanul Baiazid Trăsnetul a avut parte de surprize deosebit de neplăcute la nord de Dunăre și nici fiul său, Mehmet Celebi, n-a avut curaj să mai repete experiențele militare în adâncimea teritoriului românesc. Ordia otomană a înaintat până la locul ales de domnitorul Mircea cel Bătrân și a fost pusă în situația să renunțe la manevra favorită de învăluire cu cavaleria. Caii aduși din Anatolia erau iuți și voievodul muntean n-a dorit să le ofere invadatorilor un avantaj decisiv. Cum sultanul nu putea să bată în retragere pentru ca nu cumva să piardă din prestigiu în ochii ostașilor, s-a dat ordin de atac frontal împotriva steagurile creștine. Luptătorii munteni au rezistat în pozițiile fortificate din timp și a fost un dezastru pentru valurile de asalt. Au fost folosiți și vasalii creștini din Balcani, dar zidul românesc a fost de netrecut.
Amintirea dureroasă din anul 1395, unii autori consideră că era data de 17 mai, i-a îndemnat pe fanaticii conducători de la sud de Dunăre să prefere arta diplomației. A fost încheiat un tratat de pace în 1416 prin care se prevedea ca Țara Românească să se bucure de autonomie în schimbul plății unui tribut. Linia Dunării devenea graniță, cu două capete de pod la Turnu și Giurgiu. Sultanii doreau să fie asigurați împotriva unor surprize militare venite dinspre nord.
Bătălia de la Rovine a fost de o amploare care i-a șocat pe contemporani și a fost amintită în cronicile statelor balcanice. A fost o surpriză extrem de neplăcută pentru otomanii ce se așteptau mereu la victorii ușoare și s-a acceptat în cele din urmă să se păstreze principiile din primele tratate, capitulații, până la obținerea independenței de stat în iulie 1878. Otomanii au crescut în timp obligațiile deoarece pretendenții la tron au promis astfel de sporuri în schimbul primirii domniei. Obsesiile personale în luptele pentru putere au dus la jefuirea țării până la o rămânere în urmă în raport cu alte state care au avut conducători mai înțelepți.
Victoria de la Rovine a fost una de amploare, dar mulți au fost cei care n-au vrut decât să obțină o viață de plăcere și o clipă de slavă în schimbul nenorocirii celor supuși. Timp de sute de ani s-a pupat papucul sultanului pentru poftele personale. Domnitorul Mircea le-a asigurat o țară, dar n-a putut să le dea și minte.
Oare politicienii de astăzi au auzit de Rovine? Au înțeles ceva din trecut? Lecțiile trecutului se repetă aproape la fel, dar nu sunt înțelese de cei ce se consideră fini specialiști în conducerea comunităților din spațiul românesc. Se trăiește cu iluzia că au puteri intelectuale deosebite în urma primirii de voturi din partea populației și apoi se pierd în sterile lupte pentru putere și avere.
Oare când se va înțelege că nu totul în viață înseamnă o luptă neîntreruptă pentru căpătuială cu orice preț?
Sursă imagine: Cunoaște Lumea