Feldmareșalul August von Mackensen concepea planuri mari să nimicească trupele inamice din sudul Moldovei și părea să fie vara anului 1917 epoca ideală pentru a realiza o pătrundere spre grânarul Rusiei din Ucraina, o lovitură mortală pentru un colos cu picioare de lut în urma răspândirii ideilor revoluționare în masele de militari sătui de război.
A fost o mare surpriză să se constate că Armata a 2-a română a fost refăcută și are potențial ofensiv. Serviciile secrete germane și austro-ungare n-au fost capabile sa descopere amploarea pregătirilor militare românești și s-a considerat că dispozitivul defensiv din zona satului Mărăști este suficient de puternic prin natura terenului și prin lucrările antropice realizate. Au fost aduse rezerve de proiectile și de cartușe pentru tunuri și mitraliere, cele ce urmau să asigure din adăposturi protejarea rețelelor de sârmă ghimpată. Terenul era favorabil batalioanelor din Divizia 218 infanterie germană și din Divizia 1 cavalerie austro-ungară, cele care au suportat șocul loviturii începând din 9 iulie 1917, stil vechi.
Problema pentru comandamentul german era alta: inferioritate numerică tocmai la armele considerate cheia obținerii unui victorii. Erau disponibile în sectorul de atac 142 de tunuri, cele care au făcut cele mai multe pierderi inamicilor. Doar șase erau definite drept grele, cele ce puteau să execute foc cu proiectile mari și la distanțe sporite. Nici nu bănuiau că partea română a reușit să acumuleze 52 de piese și astfel superioritatea era de 8,67 ori în favoarea militarilor români. Comandamentul german a considerat că 252 de mitraliere și 142 de tunuri sunt suficiente pentru a proteja tranșeele de un vrăjmaș ce nu se afirmase prin treceri bruște la ofensivă.
Trupele române erau inferioare numai în unități de cavalerie, dar era greu de crezut că se va declanșa o ofensivă în adâncimea teritoriului inamic cu unități mobile. Erau sprijinite de 228 de tunuri de diferite calibre și de 448 de mitraliere.
Terenul din zona Mărăști a fost considerat drept un loc de relaxare și au fost folosite în regiune Divizia 218 germană, Brigada 8 VM și Divizia 1 cavalerie austro-ungară. Erau aduse în regiune pentru refacere regimente de la alte divizii. Părea să fie un loc de destindere pentru cei ce cunoscuseră situațiile neplăcute de pe alte fronturi. Orice minune ține puțin timp și la 22 iulie 1917 artileria românească a început bombardamentul pentru nimicirea rețelelor de sârmă ghimpată, cele ce blocau infanteria de-a lungul întregului front.
Bătălia de la Mărăști a fost un exemplu de cum se realizează concentrarea diviziilor și modul în care surprinderea poate să fie făcută. Comandanții români din sector au dovedit că pot realiza fapte deosebite dacă au la dispoziție armament modern și că liniile germane nu sunt impenetrabile dacă sunt atacate în același timp prin foc masiv de artilerie, bine dirijat de către observatori specializați, cei ce aveau aparate optice speciale. Se putea face cercetarea din balon și din avioane. Sistemele defensive ale Puterilor Centrale nu erau impenetrabile din cauza lipsei de bărbați, înlocuirea prin guri de foc în teren accidentat fiind ineficientă din cauza posibilităților de flancare a pozițiilor.
Ofițerii germani au dat dovadă de o lipsă de vigilență ieșită din comun sau n-au interpretat corect ceea ce aflau din diferite surse. Se considerau superiori unui inamic ce nu știa să se folosească de superioritatea numerică pe care o avea pe Frontul de Est. Bătălia de la Mărăști ar fi trebuit să fie un exemplu despre cum se duce o acțiune ofensivă împotriva trupelor inamice de acoperire, cele care au pierdut oameni, armament și muniții. Generalii aliați aveau alte concepții și astfel conflictul s-a prelungit în mod inutil până la 11 noiembrie 1918.
Sursă imagine: RomâniaRegală.ro