Confruntarea dintre armata condusă de regele Carol Robert de Anjou și oastea voievodului Basarab I din 9-12 noiembrie 1330 a fost descrisă pe larg în Cronica pictată de la Viena, dar autorul nu cunoștea geografia Carpaților și astfel localizarea a fost definită doar printr-un defileu în care forțele de cavalerie n-au putut să acționeze. Natura terenului i-a favorizat pe apărătorii care au reușit să mențină înălțimile și astfel loviturile de săgeți și sulițe aveau un efect deosebit. Armata blocată a fost lovită și cu arme neconvenționale, bolovanii și trunchiurile de copaci provocând răni cumplite prin strivire. Cum trupele de invazie au fost blocate, coșmarul a durat câteva zile și regele abia a scăpat cu fuga rușinoasă. A fost un dezastru complet și Carol Robert a avut coșmaruri până când a decedat în anul 1342.
Confruntarea a fost de amploare și a fost definită drept actul de naștere a Țării Românești, ceea ce i-a determinat pe istoricii români să caute indicii în vederea identificării locului de glorie militară a înaintașilor. Au fost propuse mai multe variante, aproape fiecare trecătoare din Carpații Meridionali fiind considerată potrivită pentru localizare. Cei mai mulți autori au optat pentru zona Perișani de pe drumul Curtea de Argeș-Sibiu, un traseu cunoscut negustorilor medievali. Istoricul Cornel Popescu, directorul Muzeului Județean Argeș, lansează în ziarul electronic Adevărul.ro din 1 mai 2025 ipoteza că lupta s-a desfășurat în Cheile Dâmbovicioarei, teorie care are o strânsă legătură cu un puternic atașament de plaiurile argeșene și mușcelene, fenomen vizibil și-n cazul Bătăliei de la Rovine.
Teoria omului de cultură poate să fie interesantă, dar nu ține cont de natura terenului și de modul în care se desfășurau operațiunile militare medievale. Oastea lui Carol Robert dispunea de multă cavalerie, deci ar fi trebuit să fie mobilă, dar era întotdeauna însoțită de carele cu bagaje. Nu se putea să fie un monarh trăitor după regulile cavaleriei tătarilor. Nici nobilii nu mai mâncau o bucățică de carne. S-a pornit de la Timișoara spre Severin, teritoriul râvnit de rege. Se zice că apoi a fost vizată Curtea de Argeș, dar armata munteană a continuat să reziste prin atacuri împotriva detașamentelor mici, cele ce încercau să strângă pradă și informații. Cum nu se obținea glorie prin renumitele lovituri de sabie grea, cavalerii au dorit să se retragă spre casele lor. Se apropia iarna și nu era de glumit cu anotimpul alb prin pustiurile unei țări ostile. Istoricul argeșean presupune, chiar este sigur, că oastea de invazie a fost prinsă în Cheile Dâmbovicioarei, zonă îngustă și propice unor lovituri cu stânci colțuroase.
Se presupune că oastea inamică era obosită de lungul marș de la Timișoara și apoi a pornit prin ținuturi cunoscute poate unor negustori, dar logistica unei armate este diferită de cea a unei caravane comerciale. Ar fi fost greu de crezut că regele ar fi fost dornic să ducă trupele mai departe de capitala de unde a venit și unde ar fi vrut să se întoarcă. Deplasarea spre cetatea Severinului prin locuri străbătute deja ar fi fost ideală. Traseul indicat de istoric ar fi fost prea îngust și, mai ales, prea scurt pentru o întreagă oștire însoțită de care. Nici măcar nu era situată pe drumul important spre Brașov.
Bătălia a avut loc pe drumul de întoarcere într-o zonă disputată de cei doi monarhi și acel ținut era Banatul de Severin. Cum la Mehadia era o cetate de sprijin, atacul a avut loc atunci când oastea era liniștită și oamenii sub arme se gândeau deja la Crăciun și la căldura căminului. Drumul de la Mehadia la Slatina ar fi fost perfect pentru o ambuscadă , mai ales că inamicul nu avea unde să se retragă.
Munții erau peste tot, alimente nu prea mai erau și caii erau istoviți după lungul marș în teren unde se aflau destule pietre ce puteau afecta copitele. Era un organism ostășesc destinat înfrângerii în condițiile în care dușmanul era hotărât să atace. Voievodul Basarab a fost ferm, mai ales că era în ecuație și ura religioasă dintre catolicism și ortodoxie. Confruntarea a fost între Mehadia și Slatina-Timiș, o zonă îngustă ce are teren accident și împădurit, lungimea drumului fiind de vreo 60 km. Regele a putut să meargă pe drumul cunoscut, dar a fost prins în capcană. Nu se putea întoarce la Mehadia, o fortăreață prea mică pentru a aproviziona o armată. Oastea nu putea să manevreze prin munți pentru că ar fi rămas fără care și bagaje. Depindea de drum și singura soluție a fost să forțeze abatizele realizate de ostașii munteni și apărate cu înverșunare. A fost prăpăd în defileu, regele a fugit și oastea a fost nimicită. Se spune că învingătorii au avut parte de pradă bogată și toată a fost dusă peste munți.
Realizarea unei autostrăzi Timișoara-Orșova ar putea să ofere o șansă arheologilor să identifice o zonă în care luptătorii munteni poate au lăsat ceva lănci, coifuri și monede drept indicii. Poate a căzut pe undeva marele sigiliu al Ungariei și n-a fost văzut în 1330 sau găsit ulterior de cei dornici să topească metalele prețioase.
Bătălia de la Posada a fost în Culoarul Timiș-Cerna, la nord de Mehadia, cel prin care trecea drumul medieval spre Balcani.
Sursă imagine: "Bătălia de la Posada" în Cronica pictată de la Viena