Istoricii de la Budapesta trăiesc cu iluzia că a existat un regat care apăra interesele locuitorilor maghiari și Regatului Sfântului Ștefan a devenit o legendă pentru care au pătimit generațiile vreme de un mileniu. Conducătorii au rămas blocați în trecut și n-a existat un lider care să schimbe cursul evenimentelor. Oștile ridicate de-a lungul timpului au fost aruncate împotriva vecinilor și permanent erau căutate pretexte pentru noi atacuri. Religia monoteistă era suficientă pentru a duce la adevărate cruciade în care noțiunea de milă creștină nu exista.
Misiunea apostolică nu putea să fie străină și de regele Carol Robert de Anjou, cel ce era crescut în spiritul cavalerismului, o lovitură de sabie fiind marea plăcere a capetelor încoronate în putere. Cum conducătorul ținuturilor românești de dincolo de Carpați nu dorea să treacă la dreapta credință și nici să recunoască supremația regelui, s-a ajuns la declanșarea unui război de amploare și armata regală a fost trimisă spre Orșova și cetatea Severinului. Erau detașamente formate din luptători protejați de armuri și sprijiniți de infanteriști greu înarmați. Au fost și unități mobile recrutate dintre cumani. Regele visa la o mare victorie în stil medieval și erau informații despre dezvoltarea comerțului la sud de Carpați, ceea ce stimula pofta de arginți a cavalerilor și a monarhului.
Izvoarele medievale, în special Cronica pictată de la Viena, amintesc de desfășurarea campaniei împotriva unui inamic care prefera să prelungească ostilitățile pentru slăbirea invadatorilor, poate vremea din epocă provocând probleme deosebite de aprovizionare și sănătate. Oamenii erau istoviți și animalele aveau picioarele rănite. Forța vie se îmbolnăvea pe măsură ce sezonul rece își arăta puterea. Retragerea a fost necesară și s-a pornit spre zona Timișoarei, dar pe drumul de întoarcere, undeva într-un defileu din Munții Carpați, detașamentele maghiare au fost atacate, suferă pierderi și sunt blocate în zona în care inamicul domina înălțimile și supraveghea orice mișcare. Era ziua de 9 noiembrie 1330 și oastea protejată de fier nu putea să-și utilizeze forța de izbire cu eficiență în terenul accidentat. Luptătorii au fost obligați să străpungă dispozitivul românesc și astfel au fost duse crâncene confruntări în valea îngustă și împădurită. Oastea voievodului Basarab a reușit să copleșească forțele maghiare în ziua de 12 noiembrie 1330 și a fost un dezastru complet. Au pierit mulțimi de nobili și chiar preoții care ar fi trebuit să asigure stabilirea unei protecții divine. Armele, banii și bagajele au căzut în mâinile ostașilor români. Lipsea însă marele premiu: regele. Acesta a reușit să se strecoare prin munți la adăpostul întunericului. A fost realizată o diversiune și cel care s-a îmbrăcat în hainele regelui a fost ucis cu cruzime de valahi, dar monarhul a avut timp să se îndepărteze.
Bătălia de la Posada din noiembrie 1330 a fost un dezastru complet pentru armata regală și a fost suficientă pentru oprirea ofensivei maghiare pe linia Carpaților, chiar dacă poftele de cucerire au rămas. Țara Românească a fost un stat independent, chiar dacă trebuia mângâiat orgoliul regilor pentru care pământurile erau mereu prea puține. Carol Robert de Anjou n-a mai vrut să mai repete experiența ofensivă din motive financiare, o armată de profesioniști fiind dificil de strâns și organizat. Motivul principal l-a reprezentat însă coșmarul ce apărea în timpul nopților și amintirile despre distrugerea unei armate l-au chinuit până la trecerea în lumea de dincolo în anul 1342.
Victoria legendară a fost descrisă în lumea catolică și toți autorii au fost de acord că s-a întâmplat un dezastru pentru invadatorii trimiși de religie să caute avere și glorie. Regatul Ungariei și-a distrus o parte importantă din forța umană, dar n-a fost o lecție suficientă pentru elitele conducătoare și experiențele au fost repetate. Înfrângerile militare au dus la o uzură puternică pe fondul lipsei de cuceriri care să compenseze efortul de război. Combinat cu tratamentul impus mulțimilor de țărani, a provocat o reducere drastică a efectivelor combatante și s-a ajuns la prăbușirea din fața trupelor otomane din anul 1526.
Ungaria medievală a fost un caz tipic de regat care a sacrificat totul pentru o utopie religioasă și care avea mereu conducători cu mințile blocate în trecut.
Bătălia de la Posada a demonstrat ce potențial deosebit exista în țara de la sud de Carpați dacă era unită forța oștenilor cu potențialul strategic și tactic al conducătorului de geniu. Confruntarea a fost suficientă pentru stabilirea independenței și a graniței din Carpați, cea care a rămas, cu unele modificări, până la începerea campaniei din anul 1916.
Sursă imagine: "Bătălia de la Posada" în Cronica pictată de la Viena