Sfârșitul secolului al XIV-lea putea să fie unul mai liniștit și fericit în sud-estul Europei dacă ordiile otomane n-ar fi fost împinse de fanatismul religios la jefuirea și cucerirea tuturor popoarelor aflate în calea spre Roma. Tot Pământul urma să ajungă sub dominația sultanilor ce plecaseră din mijlocul Anatoliei. Megalomania este o boală universal răspândită în rândurile conducătorilor și nu are leac.
Steaguri cu semiluna au ajuns la Dunăre în anul 1388, dar fluviul nu putea să fie un obstacol absolut în calea cetelor de nomazi cu cai rapizi. Prădătorii au trecut cursul de apă în repetate rânduri, ideea de frontieră fiind străină populațiilor ce practicau păstoritul de tip nomad. Domnitorul Mircea cel Bătrân a trebuit să organizeze apărarea, dar erau probleme cu surprinderea detașamentelor mobile. A fost aleasă soluția atacării bazei akıngiilor de la Karınovası și a fost realizată o expediție în adâncimea teritoriului inamic. Turcii se obișnuiseră cu ideea că trebuie să facă orice împotriva vecinilor și să nu fie pedepsiți. Cavaleria munteană a reușit un adevărat război-fulger pe timp de iarnă și a fost un șoc pentru Baiazid Fulgerul să afle că i-a fost distrusă o parte din armată, tocmai cea care deschidea drumul armiei. Cum creierul conducătorilor este plin de cruzime primitivă, nu se putea ajunge decât la un nou conflict de amploare.
A fost plănuită o campanie sultanală, ceea ce însemna strângerea unor mari efective. Bătălia de la Rovine nu are o cronologie exactă într-o epocă în care timpul nu avea importanță. S-a zis inițial că a fost în data de 10 octombrie 1394, dar apoi s-a insistat pe 17 mai 1395. Mai apropiată de adevăr este însă interpretarea conform căreia s-a desfășurat în ziua de 10 octombrie 1395. Faptele au fost mult mai importante decât momentul acțiunii. Baiazid Trăsnetul a concentrat împotriva Țării Românești forțele din Anatolia și din Rumelia. Mărșăluiau spre nord și ortalele ienicerilor, trupele fanatice de elită ale conducătorului musulman. Efectivele erau sporite cu ajutorul militarilor trimiși de vasalii creștini din imperiu. Era o oștire multietnică ce căuta să înfrunte armata munteană strânsă de voievodul Mircea cel Bătrân. Au fost aduse toate steagurile disponibile și poate unele efective din spațiul transilvănean. A fost o confruntare militară de amploare și a intrat în legendele balcanice. Mai mulți oameni nu puteau fi strânși, dar sunt astăzi unii contemporani ce cred că bătăliile medievale au fost exagerate ca amploare din interese politice și naționaliste.
Este interesant de observat că lupta de la Rovine este enigmatică și prin locul desfășurării. Au fost propuse mai multe soluții, cea mai des întâlnită având în prim-plan râul Argeș. Sursele otomane amintesc un loc întărit cu șanțuri ce se afla pe malul unui râu și avea în spate munți înalți. Mult mai aproape de adevăr poate să fie identificarea locului confruntării cu poziția castrului Jidova, cel ce avea ziduri și șanțuri. Se afla în cel mai îngust loc înainte de orașul Câmpulung, cel ce era o capitală economică a statului muntean. Se afla pe malul unui curs de apă și munții împăduriți puteau să impresioneze populațiile obișnuite cu stepele pline de iarbă.
Configurația terenului nu i-a plăcut lui Baiazid din cauză că nu se putea desfășura cavaleria pentru dubla învăluire, dar sângele iute îl împingea să acționeze cât mai agresiv. Mai era o singură soluție: asaltul frontal. Cronicarii amintesc de ploile de săgeți lansate de ambele părți și apoi au urmat luptele corp la corp, trupele otomane nereușind să străpungă apărarea românească. A fost un adevărat masacru și otomanii au fost obligați să se retragă sub tirul arcașilor munteni. Numai cu o carapace din scuturi s-a reușit replierea spre sud.
Cronicarii otomani au scris despre un adevărat masacru și câmpul de luptă era plin de corpurile celor căzuți. Râul era plin de sângele scurs din răni și unii autori turci au încercat să ascundă înfrângerea prin descrierea aruncării trupurilor musulmanilor în apă. Greu de crezut că o armată obosită s-ar fi ocupat în preajma inamicului cu cărarea fraților de arme. Fanatismul religios mai făcuse un prăpăd de amploare.
Bătălia de la Rovine a provocat un șoc în tabăra otomană și a făcut posibilă menținerea unei frontiere între cele două lumi pe cursul Dunării. A fost încheiată o înțelegere denumită ahdname sau capitulație prin care se stabilea în mod ferm să nu se poată așeza musulmanii printre creștini. Nici cei ce se turcizau nu aveau voie să mai locuiască la nord de Dunăre. Acordul a fost respectat de ambele părți și numai neîncetatele lupte pentru putere au dus la creșterea obligațiilor către Sublima Poartă.
Sursă imagine: Wikimedia Commons