Domnitorul Mircea a preluat puterea în anul 1386 și putea să aibă o guvernare liniștită și lungă cât timp boierii n-ar fi căutat să găsească un pretendent la tron. Drept mulțumire pentru ajutorul divin, s-ar fi construit biserici mărețe și sate întregi ar fi ajuns să aibă populația transformată în forță de muncă ieftină. Contextul internațional părea să fie unul favorabil, agresivul regat maghiar având alte direcții de ofensivă după lecțiile neplăcute din trecut.
Orice minune nu ține prea mult și, în anul 1388, steagurile poporului stepei au început să se oglindească în apele Dunării. Cetele otomanilor îngroziseră populațiile din Balcani și ochii lacomi priveau spre codrii întunecați cei ce puteau să ascundă averi impresionante. Poftele nomazilor nu sunt niciodată satisfăcute și steaguri de călăreți au început să realizeze incursiuni la nord de fluviu în vederea testării noului vrăjmaș. Lovitura de răspuns a oastei muntene a fost surprinzătoare și devastatoare împotriva bazei de la Karınovası. Prădătorii au primit o lecție sângeroasă, dar omul nu prea învață din istorie și pofta de pradă depășește limitele raționalului. Se adăuga fanatismul religios, ideea de martiraj fiind dragă multor luptători ai timpului.
Baiazid Trăsnetul nu era conducătorul care să lase nerăzbunată înfrângerea suferită de unitățile mobile ale avangardei și a poruncit o campanie de amploare în care să fie folosite forțe militare din Europa și Asia. A fost o impresionantă concentrare de trupe otomane împotriva Țării Românești, rândurile fiind întărite cu detașamentele trimise de conducători balcanici vasali Domnitorul Mircea cel Bătrân a strâns Oastea cea mare si a început ostilitățile prin distrugerea cetelor ce se desprindeau din ordie pentru cercetare sau jaf. Metoda trebuie să fi dat rezultate asupra moralului invadatorilor. Bătălia decisivă s-a desfășurat în ziua de 10 octombrie 1394, unii autori considerând că ar fi vorba de 1395, și s-a soldat cu înfrângerea și retragerea otomanilor.
Istoricii români nu s-au pus de acord în ceea ce privește data, locul și dimensiunile confruntării dintre cele două civilizații. Se consideră că s-a exagerat în numele zisului național- comunismului și apoi în cel al iubirii de țară, Bătălia de la Rovine nefiind ceva epopeic și o victorie strălucitoare și decisivă a apărătorilor. Dacă se discută despre dimensiunile celor două forțe beligerante, trebuie să se remarce că Baiazid a mobilizat armata de campanie, micșorată doar prin lăsarea trupelor de pază și de acoperire a granițelor din regiunile amenințate. Au sosit și detașamentele conducătorilor balcanici, dornici să nu-l supere pe noul stăpân al peninsulei. Sârbii erau luptători fideli și de calitate. Era cam tot ce se putea mobiliza fără să fie afectată capacitatea de luptă din provinciile îndepărtate. Mircea cel Bătrân a aruncat în luptă tot bărbatul ce putea ține o armă-n mână. Este greu de imaginat cum s-a putut scrie că bătălia n-a fost o importantă încleștare militară. Cronicarii turci erau obișnuiți să scrie în stil oriental și să prezinte numai victorii, dar au lăsat să le scape câteva informații din care putem să aflăm adevărul. Bătălia a fost un masacru, trupele otomane executând un atac frontal împotriva pozițiilor ce erau protejate cu șanțuri și arcași. Apărătorii au rezistat suficient de mult pentru a-l convinge pe sultan să ordone retragerea in ciuda superiorității numerice.
De unde se poate afla dacă a fost victorie românească sau nu? Explicația este simplă: cronicarii otomani au reușit să scrie că oastea musulmană s-a retras din zona bătăliei și a fost obligată să se replieze spre sud. Arcașii munteni s-au dovedit deosebit de periculoși și s-a trecut la zidul mobil din scuturi, o idee care a însemnat renunțarea la controlul asupra câmpului de luptă. În plus, se mai scrie prin cronici că s-ar fi procedat la abandonarea trupurilor de martiri, ceva grav în concepția timpului. Sultanul Baiazid nu și-a putut îndeplini visul de noi cuceriri și planurile de ofensivă au eșuat lamentabil. Ostilitățile au evoluat astfel încât sultanul a trebuit să se mulțumească doar cu sprijinirea unui pretendent la tron. A fost necesară o reorganizare a ordiei în vederea menținerii coeziunii. Dușmanul din nord a rămas și s-a manifestat în timpul cruciadei care s-a încheiat cu bătălia de la Nicopole din septembrie 1396.
Bătălia de la Rovine a fost o confruntare de amploare, dar istoricii au încercat să obțină slavă și nu puteau să facă altfel. Cum nu puteau să lupte pe front, au trecut la efectuarea de studii în care să scrie altceva față de masa savanților. Unele formulări au prins și au fost repetate de sunt de crezut drept adevăruri științifice.
Bătălia de la Rovine a fost amintită în folclorul balcanic și descrisă în cronicile otomane, bizantine, bulgare și sârbești. A fost un succes al lumii creștine și experiența dobândită ar fi fost bine să fie utilizată în timpul cruciadei, dar mândria pe câmpul de luptă nu duce decât la un dezastru.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
