Domnitorul Mircea, numit mai târziu cel Bătrân pentru a se înțelege cine a fost în șirul de voievozi, părea să aibă o guvernare liniștită și se putea ocupa de ridicarea de biserici în semn de mulțumire pentru prosperitatea familiei și a țării. O cumplită furtună venea dinspre sud sub forma cetelor de nomazi turci, mobilitatea cavaleriei împiedicând rezistența eficientă a statelor balcanice. Bizanțul a ajuns doar o cetate asediată și locuitorii trăiau din amintirile despre gloria de odinioară.
Ochii doritori de pradă priveau lacomi dincolo de Dunăre la 1388 și se punea întrebarea despre ce ascund pădurile întunecate. Teritoriul a fost denumit Kara Eflak, Valahia Neagră, pentru a sublinia că se află în nord, este întunecată și rece. Nomazii nu cunoșteau ideea de populații sedentare și de frontiere, orice bun devenind pradă și orice om putea să fie rob bun de muncă sau de vânzare. Fluviul nu putea să fie un obstacol în calea satisfacerii poftelor în îmbogățire în fața călăreților ce puteau trece apele învolburate cu ajutorul unor burdufuri pline cu paie și trase de cai. Sultanul era interesat să mențină situații conflictuale deoarece lua a cincea parte din pradă și gloria se construia pe suferințele celor nu erau de aceeași religie.
Conflictul cu Țara Românească a început să capete amploare și s-a ajuns la înregistrarea de pierderi cam mari după calculele căpeteniilor otomane, cele ce visau să ajungă la Roma. Se împotmoleau într-o regiune unde nu credeau că se poate opune o rezistență armată deosebită.
Baiazid era supranumit Trăsnetul pentru viteza cu care lua deciziile și acționa în războaie. Un oarecare voievod creștin nu putea să fie un zid de netrecut în drumul spre mărire și a organizat o campanie militară de amploare la nord de fluviu. Cum armata otomană avea efective mai numeroase și războinici experimentați în luptele de prin Balcani, voievodul Mircea a preferat să lase steaguri de călăreți pentru acțiuni prin surprindere și care să determine și o orientare spre locul ales pentru confruntarea decisivă. Trebuia să fie un teren impropriu cavaleriei, întărit de natură și de om. Bătălia de la Rovine s-a desfășurat după planurile domnitorului român și sultanul a fost obligat să lupte fără cavaleria ce putea să realizeze o învăluire fatală. Otomanii au atacat frontal în locul îngust și a rezultat un măcel legendar. A fost necesară realizarea unei carapace din scuturi pentru a scăpa de sub tirul arcașilor munteni. Planul de cucerire a fost anulat și s-a trecut la sud de Dunăre pentru refacerea forțelor. Cronicile nu sunt prea detaliate, dar se pare că au rămas prea multe trupuri și arme neîngrijite, o mare rușine în conformitate cu prevederile religiei islamice.
Istoricii români au discutat mult asupra datei la care a avut loc confruntarea și au apărut două mari curente de opinie. Unii specialiști preferă 10 octombrie 1394 și ceilalți aleg 17 mai 1395, argumentele curgând de ambele părți. A apărut și varianta cu două campanii, ceva în stilul românesc al împăcării ambelor tabere.
Combatanții sunt orbiți de adorarea propriei teorii și n-au timp să mai gândească la ceea ce s-a petrecut în epocă. Cronicarii otomani spun că sultanul a trecut Dunărea și a început să ridice diferite construcții monumentale pentru a face uitat dezastrul militar. Cum oastea munteană suportase pierderi grele, nu mai reprezenta un pericol ofensiv și sultanul a început în anul 1396 un asediu de anvergură al Constantinopolului. A fost surprins să afle că sosesc cruciații și a fost obligat să orienteze din nou ordia spre nord. Această atitudine a sultanului explică în mod clar cronologia evenimentelor istorice. Oastea turcească a trecut fluviul pe la început de septembrie 1395 și a pornit lent spre nord.
A avut loc confruntarea de amploare de la Rovine și sultanul a fost silit să dea ordinul de retragere spre ținuturile sigure. Poate și vremea de toamnă i-a surprins neplăcut pe călăreții ce nu suportau frigul umed. Nu se știe dacă trupele aveau la dispoziție hainele de iarnă. Sosirea anotimpului alb a dus la plecarea spre locurile de iernat pentru trupele obosite, dar mintea conducătorului era plină de idei strategice și a revenit la planul cuceririi Constantinopolului, cel mai renumit oraș din Balcani. Ar fi fost o captură care să asigure nemurirea unui conducător ce nu avea prea mulți ani de domnie. A reușit să asigure liniștea pe alte fronturi pentru a se putea concentra pe asaltul împotriva fortificațiilor impresionante. Era o campanie ce solicita din plin resursele imperiului întins pe două continente și totul trebuia pregătit minuțios și din timp. Cruciada i-a dat peste cap mărețele planuri și s-a ajuns la sângeroasa bătălie de la Nicopole din 25 septembrie 1396.
Bătălia de la Rovine a avut loc în toamna anului 1395, dar sursele existente astăzi nu permit precizarea zilei în care a avut loc confruntarea epopeică. Nu este exclus să fi fost 10 octombrie 1395, cronicarii și apoi istoricii încurcând cronologia. Nu este ceva neobișnuit pentru evenimentele istorice petrecute înainte de anul 1400 în spațiul românesc.
Mircea cel Bătrân a dorit începând din 23 septembrie 1386 o domnie liniștită și n-a bănuit că succesul din toamna anului 1395 va duce la transformarea Dunării în falia dintre două lumi și astfel cele două religii monoteiste nu s-au amestecat, ceea ce ar fi dus la o situație explozivă ca-n Balcani. Niciodată în Istorie nu se știe care vor fi consecințele unor evenimente.
Sursă imagine: Cunoaște Lumea