Armata germană a început ofensiva împotriva Uniunii Sovietice la 22 iunie 1941 și trupele de tancuri au pătruns în adâncimea teritoriului inamic și s-a putut ajunge până la periferiile Moscovei. A urmat bătălia de iarnă pentru oprirea ofensivei Armatei Roșii și luptele au continuat până-n primăvara anului 1942. Au urmat pregătiri de ofensivă din partea ambelor părți și acțiunea Armatei a 6-a germană a dus la ajungerea Panzerelor în zona Stalingrad. Orașul cu nume simbolic a atras resursele Reichului și la 19 noiembrie 1942 s-a declanșat o operațiune ofensivă sovietică împotriva flancurilor trupelor inamice și s-a reușit încercuirea diviziilor blocate în centrul industrial. Acestea au fost anihilate până la 2 februarie 1943. A urmat calvarul prizonierilor duși în lagărele sovietice de concentrare și de exterminare.
Luptele au încetat în februarie 1943, dar au fost declanșate puternice confruntări istoriografice în legătură cu vinovații pentru dezastrul de la Cotul Donului și Stalingrad și Adolf Hitler a fost identificat drept o cauză principală a dezastrului prin faptul că a dirijat trupele spre orașul de pe Volga numai pentru că numele simbolic. Alt vinovat fundamental a fost Armata română, cea care n-a luptat bine și a permis astfel realizarea încercuirii grupării de forțe. Oare care să fie explicația corectă pentru rezultatul dezastruos?
Realitatea a fost că planurile germane au fost complet eronate și diviziile române au fost puse în imposibilitate să se apere împotriva valurilor sovietice de asalt. Armata a 3-a română a fost dispusă pe flancul nordic și a fost prima lovită. Problema era că trupele erau dispuse în linie și fortificațiile de campanie au fost rudimentare din cauză că solul înghețat nu permitea o săpare ușoară. În plus, apărătorii nu dispuneau de sârmă ghimpată și de mine antitanc pentru barierele explozive. Batalioanele române erau înșirate precum mărgelele pe ață și nu aveau o adâncime a apărării. Unitățile tactice nu puteau efectua manevre pe liniile interioare din cauză că nu existau suficiente mijloace de transport. Acestea au fost retrase în adâncime pentru a fi ferite de loviturile aeriene. Batalioanele au fost prea distanțate și au fost situații în care românii și sovietici au trecut unii pe lângă alții fără să se vadă. Era normal din moment ce existau militari dispuși în avanposturi, linia principala de rezistență și ceva detașamente de rezervă. Erau și efective necombatante. Armata a 4-a română se afla pe flancul sudic și unitățile erau chiar mai rare. Comandamentul german cunoștea situația, dar i-a disprețuit pe sovietici și a constituit rezerve simbolice. Se știa la Berlin că marile unități ale aliatului din Carpați dispuneau de un număr redus de tunuri antitanc de calibrul 75 mm, singurele care puteau să expedieze proiectile capabile să străpungă armura tancurilor T-34 și KV-1.
Berlinul nici nu s-a interesat să afle despre ce structură aveau diviziile românești. Acestea erau definite drept ușoare și aveau mai puține batalioane și oameni decât stabileau normele. Au fost și pierderi din cauza luptelor și, în plus, militarii români erau afectați grav de sezonul alb.
Comandamentul german a comis cea mai grav eroare pe care putea s-o facă generalii experimentați și mult lăudați de propagandă condusă de renumitul Goebbels. Cuvintele meșteșugite n-au ținut loc de experiență și s-a ajuns ca patru armate să fie distruse în prima fază în încercuirea de la Stalingrad. Au fost trimise trupe de tancuri și de infanterie printre ruinele orașului industrial și acestea au fost măcinate de către apărătorii. Aviația a fost trimisă să bombardeze în mod puțin eficient câmpurile cu dărâmături. Cele mai sofisticate arme ale Wehrmachtului au fost epuizate în cel mai inutil mod.
Partea germană avea probleme și în ceea ce privește dotarea unităților de tancuri și tunuri de asalt cu mașini moderne și în număr suficient. Mai erau produse exemplare de Panzer III cu tun de calibrul 75 mm cu țeava scurtă, blindate ce se dovediseră vulnerabile la focul inamic și aveau armament ce nu putea să fie un pericol pentru un T-34. Era o prăbușire în trecut prin această combinare a tancului Panzer III cu tunul de pe Panzer IV. Erau utilizate și tunuri de asalt Sturmgeschütz III cu țeavă scurtă. Este greu de înțeles cum de se foloseau mașini uzate moral încă în 1942.
Armata română a fost practic lăsată singură pe un front vast și distrugerea diviziilor de acoperire a fost începută in ziua de 19 noiembrie 1942. Totul a plecat de la deciziile luate în Berlin de un dictator impresionat de hărțile colorate și care nu putea să înțeleagă situația din teren, chiar dacă fusese pe front în precedenta conflagrație și cunoscuse cât de mult pot ține în șah companii sau batalioane întregi câteva centre de rezistență dotate cu arme automate. Armata română era concepută să lupte împotriva unor state vecine mici și nici livrările germane n-au fost suficiente pentru a avea armament greu. Istoricilor le este ușor astăzi să dea vina pe luptătorii ce stăteau în tranșeele înghețate, nemâncați și sub bombardament de artilerie.
Comandamentul german ar fi trebuit să dirijeze componentele binomului tanc-avion spre zone pretabile manevrelor în viteză pe spații largi. S-a dat vina pe români pentru că nu puteau naziștii să greșească, elita unei rase superioare. Așa spunea ideologia inventată de Hitler și istoricii au mușcat momeala.
Ziua de 19 noiembrie 1942 rămâne una neagră pentru neamul românesc și a fost o demonstrație de ceea ce pot face statele totalitare.
Sursă imagine: Picryl