Pictură realizată de Darie Paula - Paulinia
Teritoriul de la est de Carpați era locuit de populație românească ce era organizată în mai multe formațiuni prestatale pe care încercau să le domine centrele de putere vecine. A urmat un proces destul de rapid de unire începând cu voievodul Bogdan I și procesul de consolidare instituțională a fost realizat îndeosebi de către domnitorul Petru Mușat. Moldova a apărut ca stat feudal în secolul al XIV-lea și domnitorii au reușit într-un timp relativ scurt să ridice cetăți, să organizeze o administrație, să pună bazele unui sistem fiscal care să folosească și banii țării și să controleze tendințele centrifuge ale boierilor ce se considerau prea puternici și aleși pentru a se supune conducătorului de la Suceava. Realizările tânărului stat nu erau privite cu ochi buni și au început atacurile din partea Ungariei, a Hanatului Hoardei de Aur și din cea a Poloniei. Totuși, căpeteniile poloneze au fost mai de înțeles și s-a ajuns la o colaborare economică și militară în schimbul recunoașterii autonomiei spațiului ortodox. Cum Polonia avea destule conflicte militare pe alte fronturi, era de preferat o liniște în sud și un aliat care să stârnească îngrijorare maghiarilor. Totuși, sinceritatea unei mari puteri nu este de crezut și au mai fost invazii venite din nord. Chiar dacă unele armate suportau pierderi grele, pofta de jaf a speciei umane este mai puternică decât rațiunea și spiritul de supraviețuire.
Situația internațională în secolul al XV-lea s-a înrăutățit prin sosirea în Dobrogea a otomanilor, sultanii din familia Al-i Osman visând la cucerirea întregii planete în numele religiei monoteiste opuse creștinismului. Toată omenirea trebuia să fie sclava unui singur zeu și aceasta părea să fie marea realizare a mulțimilor înarmate pe care nici zidurile groase ale Constantinopolului nu le-au oprit. Voievodul Petru Aron a fost silit să plătească primul tribut sultanului Mehmed al II-lea pentru menținerea păcii, dar pretențiile Constantinopolului au început să crească și s-a ajuns la o situație care nu se putea încheia decât prin confruntare pe calea armelor. Ciocnirile din zona faliei dintre două religii monoteiste sunt deosebit de violente și de sângeroase, perioadele de pace fiind doar epoci în care se acumulează energii în vederea realizării de noi confruntări de amploare. Este exact ceea ce se întâmplă la cutremure.
Mehmed al II-lea nu era conducătorul care să accepte un domnitor prea energic în Moldova și relațiile dintre cele două state s-au degradat până când s-a ajuns la campania lui Soliman Pașa din anul 1474, încheiată dezastruos la 10 ianuarie 1475. A fost o surpriză neplăcută pentru cel obișnuit să-și plimbe călăreții pe unde dorea. Era în joc prestigiul padișahului și o nouă campanie a fost organizată în anul 1476. Moldova era un adevărat paratrăsnet pe unde se scurgea energia ofensivă a lumii otomane. Orice imperiu trebuie să-și demonstreze puterea astfel încât centrul de putere să pară unicul călăuzitor spre prosperitate și fericirea veșnică.
Cum orice expediție este o problemă de logistică, sultanul a organizat minuțios acțiunea militară și a făcut apel la tătarii dornici de jaf pentru a risipi forțele creștine. Au fost pregătite corăbii pentru aprovizionare prin Marea Neagră, drumurile pe uscat fiind sumar amenajate și puteau oricând să fie întrerupte de ploile masive. Deplasarea cu ajutorul boilor sau a cailor era prea lentă și nu oferea cantități suficiente de cereale pentru oameni și caii de luptă, cei ce nu erau hrăniți cu paie. Au fost concentrate animale de povară din ambele părți ale Imperiului și costurile creșteau. Trecerea prin Dobrogea și apoi traversarea fluviului erau obstacole serioase în calea trupelor ce se ocupau de aprovizionare.
Unii istorici români au o atitudine de minimalizare a ceea ce au făcut înaintașii și mereu consideră că au fost prea mici confruntările militare din epoca medievală și că doar din motive naționale și comuniste au fost exagerate dimensiunile acțiunilor din secolul al XV-lea. Numai rescrierile de după 1989 sunt valoroase și corecte din punct de vedere științific, fiecare autor dorind să fie viteaz și cu un pic de slavă.
Campania militară organizată de Mehmed ai II-lea a fost una sultanală, ceea ce însemna că participau toate trupele mobile ale statului otoman și nu era simplu din punct de vedere financiar și logistic să fie aduse forțe umane și animale tocmai din Anatolia. Fiecare zi de acțiune militară implica un consum ridicat de alimente și furaje. Se subînțelege că pe teritoriul propriu nu se putea practica jefuirea locuitorilor și sultanul era obligat să asigure o hrană de calitate luptătorilor pe calea lui Allah. Chiar dacă erau credincioși, oricând se puteau revolta din cauza condițiilor proaste de aprovizionare. Moldova mai era atacată dinspre est de cetele tătărești și oastea munteană se afla alături de padișah. Erau puse în mișcare și tunuri ce necesitau care pentru asigurarea cu ghiulele și muniții. Sultanul avea deja experiența confruntării cu Vlad Țepeș din 1462 și știa că nu se putea aproviziona pe plan local. Vistieria otomană era supusă unei presiuni deosebite și informațiile despre campania din 1476 au confirmat cele mai negre previziuni ale sultanului. Seceta a lovit din plin și astfel multe surse de apă au devenit inutilizabile. Vegetația uscată a fost arsă și cenușa intra până-n sufletul invadatorilor. Efortul uman a fost unul deosebit pentru partea otomană și este greu de scris că n-a fost o acțiune de dimensiuni istorice. Voievodul Ștefan cel Mare a aprovizionat cetățile și a strâns toate steagurile de care dispunea. Oare ce se mai putea mobiliza pentru a satisface gusturile unor contemporani dornici numai să vadă munți de victime? Nu se prea poate obține glorie istoriografică scriind despre fapte mici.
Bătălia de la Valea Albă din 26 iulie 1476 s-a soldat cu un număr ridicat de victime de ambele părți și oastea Moldovei s-a retras la adăpostul nopții, al codrilor și al terenului accidentat. Chiar dacă sultanul putea să revendice victoria, pierderile din rândurile trupelor de asalt au frânt moralul luptătorilor, cei care n-au reușit să ocupe vreo cetate moldovenească în vara fierbinte și epuizantă. Tunurile moldovenești au făcut prăpăd în rândurile dese ale atacatorilor și nu era de glumit cu ceea ce puteau face gurile de foc ale epocii. A fost o umilință cumplită pentru cel ce cucerise Constantinopolul și a fost obligat să dea ordinul de retragere spre Dunăre. Bolile specifice unei campanii militare începuseră să se răspândească și temuta ciumă era prezentă.
Campania împotriva Moldovei din 1476 a fost un eșec total din punct de vedere economic, cheltuielile cu ordia depășind prada dobândită. Nici din punct de vedere strategic n-a fost mai bine, domnitorul Ștefan cel Mare rămânând în continuare la putere și cu suficiente trupe pentru noi confruntări. În plus, Vlad Țepeș, coșmarul Cuceritorului Constantinopolului, a revenit pe tronul Țării Românești.
Europa putea să răsufle ușurată pentru încă un an, energiile ofensive ale imperiului agresiv fiind epuizate pe plaiurile moldave. Pierderile în oameni în cele două campanii au fost deosebit de grele și otomanii n-au reușit să spargă limesul creștin. Expedițiile din Rhodos și Otranto s-au încheiat cu eșecuri sângeroase și nici costurile materiale n-au fost mici. Mehmed al II-lea n-a mai reușit victorii spectaculoase după 1476.
Campania sultanală din anul 1476 a fost de proporții impresionante, demne un mare cuceritor, dar s-a încheiat în sânge și cenușă. Românii au fost implicați în mari evenimente istorice, dar unii savanți contemporani vor să minimalizeze faptele înaintașilor pentru a avea cumva un nume aruncat pe-o carte.