Ștefan cel Mare a ajuns la putere în anul 1457 într-un context internațional ce nu părea aducător de liniște și fericire. Ungaria rămânea un stat interesat să se extindă spre Est în numele catolicismului. Polonia ridica pretenții asupra teritoriului ce se întindea până la Dunăre, controlul asupra drumurilor comerciale aducând sume frumoase unui stat ce avea permanent probleme financiare. Imperiul otoman era condus de sultanul Mehmed al II-lea, cel ce fusese obsedat de cucerirea Constantinopolului, dar niciodată un conducător religios nu se mulțumește cu puțin. Popoarele stepei erau în continuare pasionate de traiul din jaf și cursul Nistrului nu era un obstacol în calea cetelor de călăreți ușor înarmați. Tătarii urau tot ceea ce însemna populație stabilă și locuință permanentă. Domnitorul de la Suceava era obligat să manevreze astfel încât să le dea impresia conducătorilor vecini că sunt dominanți în spațiul Moldovei, iluziile fiind esențiale în evoluția omenirii.
Sultanul Mehmed Cuceritorul nu era mulțumit cu ceea ce ocupase pe două continente și acțiunile voievodului Ștefan în Țara Românească îl deranjau profund. S-a ajuns la război direct cu puterea musulmană de la sud de Dunăre în 1474 și o forță de invazie a fost dirijată spre nord chiar în plină iarnă, ceea ce era contrar strategiei otomane.
Există astăzi un curent de gândire în Istoriografia românească în conformitate cu care nu mai contează faptele de arme ale înaintașilor și acestea au fost oricum mici la scară europeana sau mondială. S-a exagerat prea mult cu lăudarea trecutului din motive ideologice și trebuie să se revină în limite normale. Manualele de Istorie acordă puține rânduri confruntărilor din perioada medievală.
Realitatea a fost complet diferită de ceea ce scriu intelectualii contemporani, cei dornici să se afirme și să rămână cumva în paginile cărților de Istorie. Importanța unei companii militare se determină în primul rând prin studierea efectivelor militare implicate în acțiune și sultanul poruncise deplasarea trupelor în Rumelia sub conducerea beilerbeiului Soliman Pașa. Erau implicate unitățile mobile din partea europeană a imperiului și au rămas la iernat forțele necesare pentru protejarea cetăților din Peninsula Balcanică. Se adăuga armata munteană ce era utilă pe câmpul de luptă și la asigurarea aprovizionării.
Voievodul Ștefan a fost obligat să mobilizeze toate steagurile de care dispunea și a stabilit tabăra la Vaslui, poziția aleasă permițând acoperirea drumurilor spre nord sau un atac din flanc dacă inamicul ar fi continuat o înaintare pe Valea Siretului. Au fost primite în ajutor detașamente de secui și de polonezi pentru a forma un scut creștin în fața Semilunii.
Confruntarea s-a desfășurat pe timp de ceață, voievodul dorind să nu vadă dușmanul dispozitivul și manevrele moldovenești. Loviți din față de focul tunurilor, otomanii au fost derutați de un detașament de trâmbițași și au fost izbiți de un puternic atac lansat din flanc. Întreaga ordie a intrat în panică și a fugit în dezordine, ceea ce echivala cu un dezastru militar. Cavaleria a putut să dea lovituri cumplite cetelor vrăjmașe și astfel victoria militară a fost desăvârșită, mai ales că mulți otomani au pierit in apele Siretului. Au fost pierdute tunurile, dificil de manevrat, și bagajele.
Confruntarea de la Vaslui a fost un dezastru militar complet din moment ce inamicul a părăsit câmpul de luptă, artileria și bagajele, ceea ce demonstrează că a fost o victorie demnă de amintit în cărțile de istorie militară și în cele de popularizare a trecutului național. Prizonierii au fost executați pentru a se ține minte că pofta de cucerire și de jaf nu aduce ceva bun la nord de Dunăre. Chiar cronicarii otomani, cei plini de ură împotriva lumii creștine, au fost obligați să scrie că un astfel de dezastru împotriva unui stat creștin de mici dimensiuni era o mare rușine și lovea cumplit în prestigiul sultanului. A fost necesară o nouă campanie militară în anul 1476 pentru rezolvarea problemei moldovenești. Sultanul Mehmed Cuceritorul nu suporta să existe state creștine independente și visa la expansiune cel puțin până la Roma.
Bătălia de la Vaslui a confirmat încă o dată ce poate să facă un popor sub conducerea unui voievod capabil și hotărât. Sultanul a făcut o criză de nervi când a aflat că oastea măreață a lui Soliman Pașa a fost adusă la nivel de gloate fugare.
Istoricii de astăzi au venit cu ideea nouă că românii au fost un popor mic și neînsemnat, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie amintite faptele de glorie ale înaintașilor care au luptat și murit pentru apărarea țării. Teoriile lor sunt foarte vechi și au fost cultivate de cruzii stăpânitori străini, cei ce vor cu orice preț să-i umilească pe locuitorii de altă etnie și religie în vederea supunerii față de cel puternic al momentului. Mulți din cei ce se cred elita intelectualității contemporane parcă fac jocurile străinilor în timp ce se cred și se proclamă iubitori de popor.
Americanii au dezvoltat un adevărat cult pentru confruntarea de la Alamo din 1836 și atunci au fost implicați în total nici 2.400 de luptători. Multe alte confruntări renumite au fost de dimensiuni reduse, dar au fost popularizate la scară mondială prin cărți și filme. Oare chiar trebuie să se producă o umilire permanentă a neamului românesc de către cei ce formează zisele elite ale momentului? Este interesant de amintit că scriitorii otomani au recunoscut amploarea dezastrului militar, dar unii istorici români au căutat tot felul de căi de micșorare a prestigiului național.
Sursă imagine: Doxologia