Anul 1945 a adus încheierea ostilităților din cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial și ar fi fost normal să scadă producția de armament. Ar fi fost necesară transformarea economiei pentru a satisface nevoile populației după ce Hitler a dispărut de pe scena istoriei. Partea proastă era că a rămas Kremlinul.
Iosif Stalin dorea să cucerească întreaga planetă și era nevoie de putere de foc pentru realizarea de breșe în liniile defensive inamice, chiar simple șanțuri fiind obstacole dificil de trecut de către infanteriști în cazul în care dădeau peste apărători hotărâți. Aruncătorul de mine de calibrul 160 mm a venit ca o dezvoltare logică a celui de 120 mm și s-a dovedit util în străpungerea pozițiilor germane. Era o armă ucigătoare, dar Stalin a considerat că se poate și mai mult, că este ceva intermediar.
Al Doilea Război Mondial s-a încheiat în mai 1945 doar pentru naivi, liderul de la Kremlin mergând tot înainte cu teoriile despre revoluția mondială. Proiectarea și testarea noii arme a durat cam mult deoarece nu era vorba de o simplă mărire a modelului precedent. M240 a intrat în serviciu în cursul anului 1953 și nu i-a fost util dictatorului mort la începutul lunii martie. Era capabil să atace obiectivele cu proiectile ce aveau 130,7 kg și efectul la țintă era devastator. Era explicabil de ce militarii îl adorau, precizia era uimitoare și ținta putea să fie lovită din primul foc. O fortăreață era fixă și nu trebuia să se execute foc în grabă.
Era o gură de foc potrivită pentru un război de tranșee, dar batalioanele erau obligate să meargă mereu înainte și se impunea folosirea unui mijloc motorizat care să folosească aceleași bombe devastatoare. Proiectanții au întrat în acțiune și modelul a apărut din oțel în anul 1972 sub denumirea de Tyulpan și făcea toți banii din moment ce se putea deplasa cu 62 km/h și avea o cadență de o lovitură pe minut.
Mașina militară s-a dovedit a fi un coșmar logistic și au fost asamblate cel mult 588 exemplare. Era o putere de foc suficientă dacă se acționa în colaborare cu tunurile și lansatoarele multiple de rachete. Banii erau puțini în raport cu toate poftele generalilor și s-a considerat că este bine să se meargă pe dezvoltarea unor modele mai puternice din modelul TOS-1.
Laleaua n-a fost uitată de proiectanți deoarece avea mobilitate, era ușoară și, în plus, era gata construită. S-a cercetat și s-a găsit o bombă specială ce are 228 kg. Nu face statul rus economie de bani și resurse când vine vorba de mijloace clasice de distrugere și toți chimiștii lucrează la inventarea de substanțe cât mai distrugătoare.
Sistemul de armament a fost deplasat pe frontul din Ucraina și a devenit o țintă prioritară pentru apărători, mai ales dacă este surprins cu întreaga încărcătură și cu echipajul format din cinci persoane. Au fost descoperite 57 de aruncătoare de mine autopropulsate și nimicite prin explozii spectaculoase. Transportarea muniției puternice în mașina blindată nu era o idee rea în vederea asigurării tirului în mod rapid, dar se dovedește o capcană mortală în condițiile frontului modern.
Rusia a declanșat împotriva Ucrainei cel mai brutal război de distrugere și anihilare prin aducerea acestor aruncătoare de bombe puternice, o muniție oarbă, devastatoare și ieftină după calculele Kremlinului. Pierderea a circa 10 procente din tot ceea ce s-a produs nu este considerat ceva periculos pentru puterea de luptă a Rusiei și ostilitățile pot continua cu înverșunare. Datele obținute de cei de la oryxspioenkop.com sunt numai pe bază de imagini și pierderile reale trebuie să fie cumplite la toate categoriile de armament. Nu este de mirare că operatorii de drone ucraineni au identificat un tun antitanc de calibrul 45 mm ce era un vestigiu din Al Doilea Război Mondial. L-au trimis înapoi în istorie. Se cam vrea obținerea Victoriei cu moștenirea sovietică în vederea reducerii costurilor, dar Ucraina nu vrea să cedeze și trebuie să fie deplasate mașini nou.
Sursă imagine: Wikimedia Commons