Poporul de la Dunăre şi Carpaţi a avut mari probleme în timp din cauza invadatorilor ce tot râvneau la bogăţiile locurilor pe care românii le considerau sărace. Averile acumulate ale celor de la putere erau de un lux orbitor şi Constantin Brâncoveanu a intrat în legendă drept Prinţul aurului. Domnitorii, boierii şi capii bisericii se bucurau de toate plăcerile vieţii şi veştile circulau repede în acele vremuri.
S-a mai discutat în timp şi despre inamicii care au făcut cel mai mult rău neamului şi părerile au fost împărţite. Maghiarii, otomanii, tătarii, austriecii, nemţii sau ruşii au fost văzuţi ca aducători de nenorociri şi era normal să fie ridicate rugi fierbinţi către divinitate pentru ocrotire de ciumă şi de prădători. Oare care să fi fost cel mai mare pericol?
Adevărul este că aceşti năvălitori au fost mici copii pe lângă nenorocirile aduse de mintea românilor şi de obsesia pentru menţinerea la putere cu orice preţ. Pofta de afirmare măcar pentru o zi nu cunoştea limite şi aceasta a dus la închinarea în faţa tuturor vecinilor. Locuitorii aveau capacitatea să reziste militar şi chiar să provoace dezastre uluitoare celor ce nu puteau să creadă că vor întâlni o armată capabilă de ceva deosebit. Bătălia de la Posada este un exemplu despre ceea ce putea să facă o oştire abil condusă în lupta împotriva unei forţe ce avea la dispoziţie armament superior din punct de vedere calitativ. Rovine a însemnat un dezastru pe care otomanii nu l-au uitat multă vreme şi se povesteşte chiar de către cronicarii musulmani că trupele s-au retras făcând carapace din scuturi. Se putea face şi mai mult dacă ar fi existat o coeziune mai mare măcar din respect pentru religie.
Elitele epocii nu prea erau interesate de cele sfinte şi nici de soarta lor, a familiilor şi a supuşilor. Se făcea totul pentru avere şi putere. Alexandru Odobescu a scris o frumoasă nuvelă despre viaţa Doamnei Chiajna, dar atunci era o adevărată catastrofă în lupta pentru tron. Voievodul Petru cel Tânăr a promis sultanului mărirea tributului cu 10.000 de florini şi sultanul Soliman Magnificul nu putea să refuze metalul galben ce era absolut necesar pentru întreţinerea armatei. Mai mult. Construcţiile din epocă înghiţeau foarte mulţi bani. Cum voievozii se ofereau voluntari să ofere mărirea tributului pentru păstrarea scaunului domnesc şi pentru eliminarea concurenţei ce tot promitea prin Constantinopol noi măriri ale livrărilor de bani şi produse, sultanii acceptau cu plăcere.
Partea proastă nu era în legătură cu această mărire în nume personal. Suma menţionată de Petru cel Tânăr putea să fie suportată de locuitorii Ţării Româneşti. Grav era că aurul era cerut în aceeaşi cantitate până când altcineva venea să mărească darul. Nu se mai întorcea la valoarea iniţială şi astfel bogăţiile ţării se scurgeau peste Dunăre din cauza obsesiei celor ce doreau să fie nişte umili bey ai Kara Eflak-ului. Munţi de aur, argint şi de produse s-au scurs spre sud pentru a satisface pofta turcilor de la putere, dar jaful a fost organizat de creştinii ce doreau demnităţile trecătoare. Aceasta a fost istoria simplificată până la apariţia statelor creştine moderne în regiune. Au urmat trimiteri de daruri şi către diferite persoane influente din Austria şi Rusia. Banul public era al domnitorului şi făcea orice dorea cu sumele uriaşe strânse prin toate mijloacele.
Sursă imagine:Wikimedia Commons