Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov parcă aducea un dezgheț în relațiile internaționale și pe plan intern începeau politicile de perestroika și glasnost. Lumea începea să fie mai bună, dar la 26 aprilie 1986 s-a întâmplat ceva. Populația din lagărul comunist a dormit liniștită. A fost totul bine, au fost organizate festivitățile de 1 Mai și abia apoi s-a anunțat că a sărit în aer reactorul numărul 4 al centralei de la Cernobîl.
Autoritățile comuniste din Uniunea Sovietică au făcut totul pentru a minimaliza impactul materialelor radioactive asupra populației locale și de restul lumii nu erau interesate. Norul radioactiv a făcut prăpăd în Ucraina, Bielorusia și Statele baltice, dar abia Suedia a putut să spună că este undeva o cumplită nenorocire atomică. Particulele nucleare au acoperit toată Europa în diferite proporții și chiar a apărut o concentrare radioactivă în urma ploilor.
Lipsa de măsuri de protecție a dus la un adevărat masacru în rândurile locuitorilor ziși comuniști și cu nivel de trai bun în publicațiile de propagandă. Populația României socialiste era supusă experimentului plății forțate a datoriei externe și numai de un Cernobîl nu avea nevoie. Radiațiile au omorât cum au dorit și datele statistice surprind atacul combinat cu înfometarea. Dacă în 1986 au fost 242.330 de decese, corpurile au început să cedeze în 1987 și s-a înregistrat cea mai mare mortalitate din comunista eră: 254.286 de victime. A mai scăzut puțin în 1988, dar tot au fost 253.370 de decese.
Centrala de la Cernobîl a continuat să facă victime prin tot felul de forme de cancer, dar nenorocirile au fost acoperite cu pământ și cu indiferența autorităților din lagărul socialist. Efectele se resimt și astăzi, dar sunt alte probleme mai arzătoare de discutat și de rezolvat.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
