Anul 1917 a adus în Rusia o nouă lume ce se anunța teoretic decât drept cea mai bună și fericită prin eliminarea exploatării omului de către om. Dezvoltarea industriei grele oferea și multe locuri de muncă, imaginea aceasta rămânând în mentalitatea colectivă. Totuși, nivelul de trai n-a vrut să crească și oamenii primeau produsele pe cartelă în timp ce alții au ajuns chiar să moară de foame, renumit fiind genocidul cunoscut drept Holodomor. Locuitorii dintre Prut și Nistru au pierit in masă în anii 1945 – 1947, ceea ce se întâmpla și-n restul României. Chiar dacă lagărul socialist avea deosebit de multe resurse, aprovizionarea populației, monopol de stat, a rămas mereu la limita supraviețuirii și lungile cozi de la magazine erau o dovadă a eșecului sistemului de economie planificată.
Fabricile lagărului comunist erau impresionante prin dimensiuni și prin poluarea generată, dar producțiile record din realitate și din ziarele regimului nu ajutau prea mult masele populare. Statul dorea noi capacități ale industriei grele și acestea nu asigurau hrana, hainele, locuințele și medicamentele, locuitorii fiind atrași spre orașele ce erau adevărate găuri negre în ceea ce privește consumul de materii prime, energie electrică și de forță de muncă.
Uzinele mecanice dotate cu tehnologii de ultimă oră din import livrau numai produse cu destinație specială, tunurile fiind pe gustul lui Iosif Stalin și megalomania a fost lăsată moștenire celor care au ajuns la putere în renumitul Kremlin. Dictatorul sovietic a dorit tunuri navale de calibrul 406 mm cu masa de 136,7 tone și proiectile de 1.108 kg au fost livrate pentru testare și apoi în vederea ducerii luptei cu trupele germane ce blocau Leningradul. Dacă proiectul de înarmare navală a eșuat, generalii sovietici au venit cu ideea realizării tunului 2A3 Kondensator, mașină ce avea o masă de 64 tone. Au fost asamblate cinci unități și acestea puteau să dispună de proiectile nucleare, dar costurile sporite au dus la concluzia că sunt mult mai rentabile rachetele nucleare cu rază de acțiune superioară. Un proiectil de 570 kg limita puterea încărcăturii nucleare și bătaia redusă îl expunea acțiunii inamicului.
Tunurile de calibrul 203 mm s-au dovedit utile în Al Doilea Război Mondial și a apărut modelul Pion cu o masă de 46,5 ton și care putea să lanseze proiectile de 110 kg, capabile să distrugă orice cazemată. Au fost descoperite de ambele tabere din Ucraina și utilizate din plin. Este urmașul modelului B-4, cel pregătit de Stalin încă din timpul Marii Crize Economice și care folosea obuze cu masa de 100 kg.
Gigantismul a mers și la capitolul aruncătoare de mine și modelul M240 era destinat realizării de breșe în apărarea inamică prin bombele cu masa de 130 kg. Erau greu de manevrat de către servanți și astfel a apărut varianta motorizată sub denumirea Tyulpan. Mașina avea 30 de tone și oferea multă mobilitate gurii de foc, cea care putea să lanseze un proiectil pe minut. Se poate spune că economia sovietică era prea dezvoltată și putea să suporte astfel de cheltuieli militare. Problema este că au fost asamblate 588 de exemplare și acestea aveau nevoie de cât mai multă muniție. Rezervele de bombe au permis ducerea Războiului din Ucraina timp de doi ani și luptele continuă deoarece industria ambelor tabere poate să livreze ceea ce se cere pe front. Combinate metalurgice precum cele de la Magnitogorsk și Lipetsk pot livra oțelul necesar corpului de bombe și pentru noi mașini fără să se țină cont de ceea ce este necesar țării.
Conducătorii de la Kremlin au visat numai și numai la cucerirea planetei și populația a trebuit să îndure fanteziile celui ce se afla momentan la putere. Era mereu alt chip, dar ideile principale au rămas aceleași. Industria constructoare de mașini era concepută să livreze ceea ce doreau generalii și nu conta nivelul de trai, nevoile locuitorilor fiind satisfăcute parțial de ceea ce mai rămânea după executarea comenzilor militare.
Sursă imagine:Wikimedia Commons