Este greu de spus pe scurt povestea lui Constantin Brâncoveanu. Sfărșitul ei de pe 15 august 1714 rămâne printre cele mai cumplite amintiri ale istoriei neamului nostru, zi în care am pierdut dintre noi unul dintre puținii lideri ce ne-a fost loial nouă și nu intereselor proprii. Cu una dintre cele mai lungi domnii între 1688 și 1714, Țara Românească a avut parte de o perioadă de stabilitate mulțumită diplomației sale ce a reușit să țină capriciile otomane departe de viața de zi-cu-zi a românilor în timp ce se menținea o atitudine neutră dar prietenoasă cu restul vecinilor, acestea într-o perioadă tensionată între Imperiul Otoman și o parte dintre puterile europene, Rusia și Habsburgii. Liniștea a dus la creștere economică alături de reforme ce au îmbunătățit administrația statului. Tot noua liniște departe de conflictele cu turcii a permis și dezvoltarea culturală unde domnul Constantin Brâncoveanu și-a pus cu adevărat amprenta. Creștin devotant, sub grija sa s-a încurajat tipărirea de cărți religioase ortodoxe, printre care și prima ediție a Bibliei tradusă integral în română, împreună cu ctitoriri de biserici și mănăstiri, construcții religioase care alături de cele civile au dat naștere unui nou stil arhitectural ce îmbina tradiția românească cu arta renascentistă și barocă. Stilul Brâncovenesc a devenit rapid parte a identității românești în fața influenței otomane, iar astăzi au rămas printre exemple Mănăstirea Horezu, inclusă chiar în patrimoniul UNESCO, și Palatul Mogoșoaia. Constantin Brâncoveanu reușise și să strângă o avere impresionantă, sporinduși moștenirea cu proprietăți, bunuri și bani.
Din păcate, încercările sale de a rămâne neutru și a păstra o semiautonomie față de Poarta Otomană, precum și averea și loialitatea pentru creștinism, au născut suspiciuni în ochii sultanului Ahmed al III-lea. Dar adevărații dușmani ai lui Constantin Brâncoveanu se aflau la nord de Dunăre. Familia Cantacuzino, deși aliată inițial, a început să privească cu invidie sporirea averii și influenței familiei Brâncoveanu, iar spătarul Toma Cantacuzino a început să trimită scrisori către sultan în care domnul Țării Românești era acuzat de trădare și complot. Decizia familiei Cantacuzino pune în evidență o problemă permanentă de caracter ce a bântuit Istoria neamului românesc. Când un conducător avea idei bune și punea mai presus bunăstarea țării decât a elitelor conducătoare, acesta ajungea să fie trădat de cei din urmă care pentru a-și păstra puterea și foloasele materiale făceau jocul unor centre de putere ce nu urmăreau absolut deloc fericirea românilor, chiar dimpotrivă. Detronarea avea să sfârșească o perioadă de stabilitate și să aducă în cele din urmă începutul epocii fanariote în istoria noastră. Detronarea lui Constantin Brâncoveanu a fost făcută și mișelește, domnitorul deschizând porțile unei persoane pe care o considera prietenă, Mustafa-aga. Scrisorile primite i-au dat motiv sultanului să acționeze, așa că a ales un prieten de-al lui Brâncoveanu să se ocupe și venirea sa în Țara Românească să nu ridice semne de întrebare. În aprilie 1714, Mustafa-aga ar fi călătorit sub pretextul că se îndrepta spre un oraș din Ucraina de azi când s-a oprit în București și a cerut o întâlnire cu domnitorul. Istoricul italian și secretarul de la curtea domnească, Anton Maria Del Chiaro a descris audierea astfel:
"A doua zi, Mercuri, obicinuitul alai conduse pe capugiu la Curte, așteptat de Brâncoveanu în marea sală de audiență unde, sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl întâmpină până la jumătatea odăiei și urându-i bun venit îl poftește să șadă. Turcul răspunse că nu este timp de șezut, și fiindu-i vechi prieten regretă a-i fi adus o știre rea, dar să aibă răbdare și să se supuie voinții divine și să asculte de ordinele Sultanului, și scoțând o năframă de mătasă neagră o puse pe un umăr al Principelui, spunându-i mazil, ceea ce înseamnă detronat. Bietul Principe, surprins, începu să deteste nerecunoștința sălbatică a turcilor, cari răsplătesc în așa fel serviciile aduse împărăției în 25 și mai bine de ani, și voind a se așeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul său nu mai este pe tron."
Fostul domnitor și cei patru fii ai săi, împreună cu alți apropiați ai familiei au fost duși către Constantinopol, fiind închiși și torturați psihic luni la rând pentru a renunța la averile lor și a se converti la islam pentru a-și salva viața. Fără roade. Nici în ultima clipă, pe 15 august 1714 când sultanul a cerut ultima dată convertirea la islam, familia Brâncoveanu nu a abandonat creștinismul. Deși o pată neagră în paginile istoriei noastre, decapitarea lui și a fiilor săi rămâne o dovadă scrisă a loialității unui fost domnitor ce a pus iubirea față de neam și credință mai presus decât viața sa. Capetele celor cinci au fost puse în sulițe și purtate prin oraș, iar corpurile aruncate în mare. Trupul lui Constantin Brâncoveanu a fost găsit de pescarii greci care l-au îngropat pe o insulă, ulterior fiind adus în 1720 înapoi în țară de către fosta lui soție, Marica, și înmormântat în secret în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorită în stil brâncovenesc.
După detronare a fost impus Ștefan Cantacuzino, căruia Constantin Brâncoveanu i-a afirmat înainte să fie luat către Constantinopol că "e mai bine că domnia a fost încredințată lui decât unui străin". Ștefan Cantacuzino a fost ultimul domn al Țării Românești înainte de instaurarea domniilor fanariote. Trădarea familiei Cantacuzino nu e un fapt unic, istoria noastră fiind plină de caractere ce au dus la săvârșirea chiar de crime pentru interese personale ce nu aveau nimic în legătură cu fericirea românilor. Constantin Brâncoveanu și fii săi au devenit martiri, sărbătoriți de Biserica Ortodoxă Română pe 16 august, viața sa stând și astăzi ca mărturie că am avut lideri buni a căror muncă a fost ușor îngropată de puterea pe care doreau alții să o câștige și pentru care erau capabili să-și trădeze propriul neam.
Sursă imagine: Wikimedia Commons