Au fost și mai sunt interpretări privind rolul șters al României la obținerea victoriei Antantei în prima conflagrație mondială și au fost istorici români care au minimalizat această intervenție din august 1916. Teza nu este nouă și a fost susținută de cercetători militari din fostele state aliate. Interesant este că ofițerii și specialiștii din tabăra învinsă n-au fost de aceeași părere.
România a intrat în război în august 1916 și atunci încă nu era înclinată balanța în favoarea aliaților. Franța răsufla greu la Verdun și trupele engleze nu reușeau să străpungă frontul german pe Somme. Fusese oprită ofensiva rusă condusă de generalul Brusilov și flota britanică înregistrase pierderi însemnate în confruntarea cu navele de suprafață ale Reich-ului. Era nevoie de un nou aliat care să atace în alt sector de front și să provoace pierderi celor patru imperii ce se încăpățânau să reziste. Lovitura românească a venit la momentul oportun și a batalioanele române au început să macine forțele austro-ungare din Transilvania. Nici cele bulgare din sud n-au fost ocolite de moartea provocată de plumbii ascuțiți. Viena a constatat că nu are trupe suficiente pentru bararea înaintării noului inamic și a solicitat trupe Berlinului, conducerea germană fiind foarte dornică să dea o lecție trădătorului ce semnase un tratat de alianță în anul 1883. Au fost trimise divizii luate din rezervă și de pe toate fronturile și a fost formată Armata a IX-a germană.
Sorin Coifan a fost un militar din Regimentul 57 infanterie și a participat la ostilități în toamna anului 1916. A apucat să noteze câte ceva și memoriile acestui ofițer sunt suficiente pentru a demonstra că Puterile Centrale au pierdut din resurse în spațiul românesc. Informațiile despre ziua de 12 octombrie 1916 se referă la un puternic bombardament de artilerie efectuat pe Valea Oltului de către austro – germani și au fost implicate tunurile de calibrele 77, 105, 150, 210 și 305 mm. Nu se făcea economie de muniție pentru a sparge frontul românesc, dar unitatea românească de infanterie a rezistat. Problema germanilor era că aveau o producție inferioară de proiectile în raport cu cea din Antanta și orice dispozitiv exploziv folosit în munții României mărea decalajul numeric și în ceea ce privește masa munițiilor. Un singur obuz de calibrul 305 mm avea o masă de 287 mm și provoca distrugeri cumplite. Dacă era tras în munți împotriva românilor, înseamnă că n-a fost folosit contra trupelor aliate. Bombardamentele începeau de dimineață și durau până seara timp de mai multe zile pentru că trupele dispuse în măști individuale respingeau infanteria germană.
Armatele inamice erau inferioare numeric în raport cu cele ale Franței, Angliei, Italiei și Rusiei și orice pierdere produsă de români mărea decalajul dintre cele două alianțe. Din păcate, comandanții aliați n-au reușit să adopte cele mai bune tactici de asalt și nici să se coordoneze, ceea ce a permis germanilor să aducă regimente proaspete în sectoarele amenințate și astfel ostilitățile au continuat până la 11 noiembrie 1918.
Sursă imagine: Romanian soldiers in trenches in World War One, de Arhivele Naționale ale României, licențiată sub CC BY-NC 2.0