Prima capodoperă a epocii literare postbizantine, această Divina Commedia a evului mediu românesc, la confluenţa cu zorile epocii moderne însoţeşte călătoria în timp a neamului nostru; numai că, spre deosebire de nemuritoarea creaţie dantescă ori uriaşul simbol al perechii cervanteşti, această scriere de o originalitate izbitoare în comparaţie cu întreaga parenetică bizantină şi răsăriteană, şi unică prin grandoarea construcţiei şi perenitatea genului literar a avut neşansa să fie redactată într-o limbă străină, în limba care servea culturii, bisericii şi cancelariei domneşti. „Scriind o Monarchia, ca Dante, Neagoe Basarab a ales, în mod firesc, «latina răsăritului» care era slavona”1, deosebindu-se de Neacşu din Câmpulung, care lăsa în 1521 prima operă literară desăvârşită a limbii române. Totuşi dacã ar fi fost scrisã în limba românã şi nu în limba de circulaţie a epocii de început de secol al XVI-lea, nu ne-ar fi fost cunoscute marile studii ştiinţifice şi editoriale depuse de o multitudine de cercetãtori şi specialişti români, cât şi strãini.
învăţăturile lui Neagoe Basarab au făcut „o carieră unică în cultura română, trecând pe primul plan în momentele majore ale istoriei naţionale”2, iar autorul lor apare ca un ideolog, un scriitor şi un creator reprezentativ, rezumând într-o carte un popor, o epocã, o istorie.
„Monument al cugetării şi simţirii româneşti în limba slavă”3, cartea lui Neagoe a mai avut, de la început, şi o veritabilă carieră internaţională; a fost tradusă în greceşte (doar partea a doua), iar din manuscrisul grecesc, un capitol a fost copiat şi prelucrat. I.Dumitru-Snagov a constatat identitatea dintre „cartea de învăţătură” a lui Vasile al III-lea, fost mare cneaz al Moscovei, sub numele de călugăr Varlaam pentru fiul său Ioan, devenit ţarul rus Ivan al IV-lea cel Groaznic şi versiunea grecească din manuscrisul nr. 221 de la Mănăstirea Sf. Dionisiu4. În „învăţăturile lui Varlaam către Ioan”, „harnicul cercetător al arhivelor Vaticanului”5 identificase neschimbate numele celor doi fii morţi ai lui Neagoe, Petru şi Ioan.
Cunoscând o circulaţie independentă şi trecând chiar sub alt nume, această monumentală carte românească cu o istorie veche plină de complicaţii şi controverse a fost descoperită „în etape” şi continuă să fie descoperită în actualitate din alte unghiuri de analiză, căci perspectivele de abordare sunt multiple prin „sistemul” construcţiei sale, care „posedă şi transmite (...), o foarte clară concepţie personală asupra unei serii de probleme complexe, sociale, politice, militare, diplomatice”6, idee formulată într-un mod sintetizator astfel: „Scrisă în una din limbile de circulaţie, din acea epocă a începutului secolului al XVI-lea, opera lui Neagoe formează un tot organic cu frescele bisericilor bucovinene, cu strălucita artă miniaturală, cu costumul popular, cu tot ce constituie esenţe ale sufletului românesc, exprimat în forme artistice de mare valoare”7.
„Nagul Bessarraba regiert 8 Jahre und 8 Monathe lang ziem friedlich, und wohlthatig gegen die Geistlichkeit – Neagoe Basarab domneşte 8 ani şi 8 luni în pace, cu prietenie şi aplecare către cele spirituale”8. Orizonturile larg deschise ale cărturarului român, relaţiile sale cu vestul Europei, dragostea pentru cultură şi rafinament artistic trădează o carieră internaţională pe care avea să o parcurgă „«preludiul» nostru de neocolit”9 încă din timpul domniei voievodului care a patronat tipărirea „Evangheliarului” slavon al lui Macarie, a constituit o capodoperă de arhitectură (care o anticipează material pe acea spirituală, Învăţăturile), care este biserica episcopală a Curţii de Argeş, purta veşminte, precum: brocart roşu, cusut cu vulturul de aur bicefal bizantin, coroană imperială din bazileu (considerându-se „moştenitorul de drept al tradiţiilor imperiale”10), respingea obiecte care nu erau lucrate corespunzător („o cădelniţă de argint”), comanda bijuterii şi blănuri la Braşov (blană de viezure, de helge, colier de mărgăritare), era înconjurat de erudiţi, pe care îi dorea aproape, la curtea sa, spre a-l cinsti şi sfătui (Maximos Trivalis, poet grec, care îl „numea într-o epigramă «divinul» şi-l aşeza în palatele Olimpului”, chirurgul raguzan Hieronim), dona dogelui Veneţiei un cal în valoare de 200 de ducaţi, purta relaţii cordiale cu papa Leon X, patronul lui Michaelangelo, căruia îi cerea în 1519 să considere poporul nostru ca legat „prin alianţă perpetuă” cu biserica romană şi să îl ocrotească, trimitea soli la veneţieni şi la saşi şi, în mod deosebit, cultiva relaţii internaţionale pe plan politic, aplicând principii de pace şi linişte în vremuri şovăitoare, periculoase pentru fiinţa poporului român.
Referințe
1 Dan Zamfirescu, Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 324
2 Dan Zamfirescu, op. cit., p. 325
3 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, I, Bucureşti, 1940, p. 42
4 Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 237, făcea precizări asupra manuscriselor versiunii greceşti, amintind marea contribuţie a lui I. Dumitru – Snagov asupra unui „transfer de proprietate” a Învăţăturilor de la Neagoe Basarab cu o preluare furtivă a lui Vasile al III-lea, autonumit Varlaam în Monumenta Romaniae Vaticana, Manuscrise, Documente, Hărţi, ediţia a II-a, Bucureşti, R.A. Monitorul Oficial, 1996, p. 89-94
5 Ibidem, p. 237
6 Dan Zamfirescu, Primul monument al literaturii române. Studiu introductiv la ediţia Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Bucureşti, Editura Minerva, 1941, p. 24-28
7 Gh. Vrabie, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Compoziţie, stil, metaforă, în Argeş, 1969, nr. 1, ianuarie, p. 12
8 Johan Christian von Engel, Geschichte der Moldau und Walachei, I, Halle, 1804, p. 197
9 Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 233
10 Ion D.Sandu, Neagoe Basarab apărător şi sprijinător al ortodoxiei, Sibiu, 1938, p. 49
Sursă imagine: Evenimentul Istoric