Fără niciun fel de maliţiozitate, întrebarea care dă titlul prezentului articol poate fi formula-cupolă a unei performanţe neaşteptate. Cum, domnule, s-a calificat o echipă care până în acest sezon era blamată, pe bună dreptate, că strică anual coeficientul României părăsind competiţia UEFA Conference League din tururile preliminare? Dintre cele mai umilitoare eşecuri, nu e greu să ne amintim de dubla cu Lokomotivi Tbilisi (2020), Laçi (Albania 2021) ori, anul trecut, cu slovenii de la Maribor. Răspunsul pe care îl voi da acestei întrebări e surprinzător: acum au depăşit modelul ,,Mariborˮ. Ce înseamnă asta? Că Universitatea Craiova din sezonul trecut a semănat incredibil de mult cu echipa care a eliminat-o după un 2-0 în Slovenia şi o victorie inutilă a oltenilor în Bănie.
Cum era Maribor? Acel tip de echipă al cărei parcurs atârnă de un singur jucător. Pentru ei, acel jucător era Iličić. De altfel, un suporter craiovean avertizase prompt şi sigur pe reţelele sociale după tragerea la sorţi: ,,Îl au pe Iličić.ˮ Și l-au avut. Experienţa şi calitatea lui Iličić, deşi departe de ceea ce ar fi fost nevoie în faţa unui adversar redutabil (după cum s-a şi văzut în tururile preliminare următoare, când Maribor a trecut greu de Vojvodina şi a fost surclasată destul de clar de Djungárdens), au fost suficiente pentru a depăşi o echipă a Universităţii Craiova neomogenă, ezitantă şi inegală, inconsecventă până şi cu nivelul (cât de cât) rezonabil pe care în anumite momente părea să-l etaleze. N-a fost doar Iličić, evident, marcator şi autor al fazelor decisive, dar slovenii au lăsat în ambele manşe impresia unei echipe împinse de un motor poate mai greoi decât altădată, dar eficient – motorul jucătorului-vedetă. Cu 241 de meciuri în Serie A pentru Fiorentina şi Atalanta, unde a marcat, cumulat, 76 de goluri, între 2013 şi 2022, Josip Iličić a asigurat acel potenţial de ,,zvâcnireˮ, de imprevizibil şi destabilizare a adversarului pe care îl reuşesc, de obicei, aceşti jucători-locomotivă.
Cum a fost Craiova? Un sezon întreg, nu doar în dubla cu Maribor, dependentă de un playmaker, fotbalistul-orchestră, polivalent, atacant, mijlocaş, toate rolurile: Alex Mitriţă. Forţa Craiovei a pulsat adunându-se într-o singură arteră activă. Jucătorul spre care o echipă întreagă părea să privească. Descumpănită de multe ori, cu speranţă întotdeauna. ,,Rămâi şi fă-ne campioni!ˮ, scriau suporterii Universităţii când s-a anunţat cu mare fast că ,,Mitriţă este al Craioveiˮ până în 2028. ,,Mitriţă îţi rezolvă meciul mereu. Nu poate să plece.ˮ - a fost cea mai nepotrivită premisă pentru a construi temeinic o echipă cu şanse, în mod realist, la câştigarea titlului de campioană. E adevărat, o echipă nu e un monolit, iar existenţa unor fotbalişti sclipitori nu înseamnă un rău în sine. Ceea ce trebuie înţeles (şi se pare că timpul i-a condus şi pe decidenţii de la Craiova spre această concluzie) este că ingeniozitatea unui jucător talentat, creativ, cu ,,explozieˮ, cum se spune în fotbal, poate ,,rezolvaˮ meciuri, dar nu poate câştiga un campionat. Cel puţin nu un campionat de primă divizie, oricât de slab ar fi nivelul actual al Superligii. Există un profil al campionului (nu doar în sport) şi acest profil cuprinde câteva date-cheie printre care aş aminti consecvenţa, siguranţa, o structură compactă, robustă, care îţi dă acea impresie că locul întâi era iminent. ,,Eram eminent, era iminentăˮ, ca să preluăm jocul de cuvinte dintr-un poem de tinereţe al lui Mircea Cărtărescu, Steluţe în genele ei. Au fost multe steluţe în genele suporterilor olteni îngheţate ani în şir de visul unui titlu care se tot vedea, himeric, dar rămânea la aceeaşi distanţă, inaccesibil, ba chiar şi mai departe, după începuturi de sezon în forţă marca Universitatea Craiova şi playoff-uri lamentabile, fără idei pe stadioanele din Clinceni şi Sfântu Gheorghe, în faţa unor outsidere teoretice. Ieşiţi, în sfârşit, prin sclipirile lui Mitriţă şi Ivan, din jocul anost, cu pase laterale pe linia mijlocaşilor defensivi, fanii Știinţei au crezut că sezonul trecut va fi de graţie. N-a fost, pentru că vitalitatea echipei pulsa neuniform, brownian, inegal, cu izbucniri insuficiente unui marş triumfal spre titlu.
De ce cred că anul acesta va fi altfel? Pentru că Universitatea are acum acea stăpânire de sine pe care o vezi la echipele cu adevărat valoroase. Are ,,calmul valorilorˮ, ca să-l citez pe regretatul teoretician literar Virgil Nemoianu. Are complexitate, un joc şi un lot compact. Nu mai are, în sfârşit, o singură latură puternică, atacul sau, ca altădată, apărarea. Exuberanţa Știinţei nu mai este meteorică, ocazională, a devenit un stil. Şi fără stil, fără identitate e greu să pretinzi că poţi fi campion. Și în critica literară, şi în literatura beletristică, ba chiar şi în cazul istoriei şi câteodată al teoriei literare, cele mai strălucite pagini sunt acelea care au stil, o anumită cadenţă, o poeticitate inconfundabilă. Mă gândesc aici, dintre criticii şi teoreticienii contemporani, la Mircea Martin, ale cărui cărţi se citesc ca nişte eseuri cu adevărat delectabile, la frontiera dintre ştiinţă şi literatură. Aşa cred că trebuie să arate anul acesta şi Craiova: ca o echipă rafinată, cu stil, aşa cum a arătat în anii precedenţi FCSB, sigură de sine, impasibilă, convingătoare. E drept, Craiova a avut şi va avea mereu ceva exploziv, o doză de imprevizibil care vine dintr-o tradiţie a ei, parcă dintr-un fond slav, cum ar fi spus Blaga, mai vulcanic, impetuos, mai puţin levantin. Dar chiar şi acest stil vulcanic de a înainta spre titlu şi poate spre o calificare în primăvara Conference League trebuie să emane armonie, constanţă şi stabilitate, fiindcă ruperile de ritm nu mai sunt adesea suficiente, iar performanţa în salturi nu poate aduce în Superligă mai mult decât deja nesatisfăcătoarea clasare ,,pe podiumˮ.
Cum s-a calificat Craiova în faza principală Conference League? Pornind cu un eşec la Sarajevo, aşa cum în urmă cu doisprezece ani Steaua începea în Europa League, pierzând acasă în faţa modestei Spartak Trnava, dar încheindu-şi parcursul european în martie, cu o dublă spectaculoasă în optimi cu Chelsea, câştigătoarea din acel sezon a competiţiei. Știinţa a început şi ea vara europeană cu o înfrângere la Sarajevo care anunţa un parcurs identic cu cel de anul trecut, dar a reuşit să umple progresiv, încet şi sigur, spaţiile lacunare ale neîncrederii, ale lipsei de omogenitate şi ale nerăbdării unor suporteri prea puţin toleranţi. Craiova a avut mereu dificultăţi la acest capitol. În urmă cu cincisprezece ani, când echipa (pe atunci aflată sub alte auspicii) a fost mutată, după dorinţa patronului, la Turnu-Severin, jocul s-a schimbat brusc în bine, a apărut lejeritatea paselor şi un jurnalist nota, pe drept cuvânt, că ,,Firţulescu (un fel de Andrei Ivan de la acea vreme) poate face câte driblinguri vrea.ˮ Motivul? La fiecare meci jucat ,,acasăˮ, Craiova avea în spate minimum 15000 de spectatori care cântau şi încurajau jucătorii arătând răbdare cu jocul care, la început, nici acolo n-a strălucit. Presiunea deseori absurdă, injustă şi nocivă care se pune, din păcate, pe Oblemenco s-a văzut şi la cea mai recentă partidă din campionat, câştigată greu (dar câştigată) acasă cu Petrolul.
Rămâne de văzut cum va şti antrenorul să gestioneze, psihologic, aşteptările mari. Nu trebuie uitat că tot Mirel Rădoi a dus echipa cel mai aproape de grupele Conference League, în acel play-off din 2022 pierdut la penalty-uri cu Hapoel Beer Sheva. Dacă va construi meticulos, cu unitate şi luciditate, pe această reuşită notabilă de joi seara, cu Istanbul Başakşehir, păstrând lotul şi mizând pe acelaşi joc de echipă compactă, Craiova are şansa unui titlu care de mulţi ani pluteşte ca o eternă promisiune.
Sursă imagine: Universitatea Craiova