Strategii Antantei erau ferm convinși că studierea cu atenție a hărților și asigurarea superiorității numerice pot aduce victoria împotriva unui inamic hotărât să reziste, dar Primul Război Mondial avea propriile reguli și contau foarte mult tacticile adoptate de generalii trimiși să comande operațiunile. Ofițerii aliați au observat că Imperiul otoman este o putere militară vulnerabilă și un atac de amploare ar fi avut că rezultat deschiderea rapidă a rutei de aprovizionare a Rusiei cu armament prin Marea Neagră. Cum conducerea militară otomană nu era prea apreciată pentru calitatea deciziilor tactice și strategice, conducătorii Antantei vedeau deja asigurată victoria în anul 1915.
Socotelile de acasă nu s-au potrivit cu cele diagonala Strâmtorii Dardanele și, după lupte sângeroase, forțele aliate s-au retras. A fost o mare victorie otomană și așa a rămas în cărțile de istorie. Matematica simplă vine să infirme calculele celor ce scriu cărțile din birouri. Trupele otomane au avut de înfruntat armamentul greu al diviziilor debarcate și cel al navelor, ceea ce a dus la pierderi ridicate. Au murit 77.000 de militari, ceea ce ar fi echivalentul a cinci divizii complete. Au mai dispărut 11.000 de luptători, adică ar fi vorba de o altă mare unitate de infanterie. Se adăugau 97.000 de răniți, cei atinși de schijele proiectilelor navale fiind dificil de tratat în spitalele destul de sumar dotate în epocă.
Nu par multe în raport cu efectivele totale ale Puterilor Centrale, dar rezervele umane ale imperiului nu erau inepuizabile din moment ce populația arabă nu era fidelă sultanului. Nici comunitatea creștină nu era văzută cu ochi buni. Au fost măcinate trupe de elită și acestea cu greu puteau fi refăcute. Problema Berlinului era că aliatul musulman nu dispunea nici de tehnică de luptă sofisticată pentru compensarea pierderilor în soldați și era obligată să canalizeze fanatismul religios împotriva creștinilor.
Campania de la Gallipoli a demonstrat din plin ideea că numărul contează, ceea ce a dus la o rarefiere a forțelor turcești din alte sectoare. In plus, otomanii au fost obligați să detașeze în continuare trupe pentru apărarea cheii maritime a imperiului, dar n-a fost uitată nici toată coasta mediteraneeană. Cum s-a pus mare accent pe protecția divină, bolile au afectat din plin batalioanele, ceea ce a generat morți și un număr de bolnavi.
Puterile Centrale au ajuns să nu mai aibă suficiente batalioane pentru acoperirea lungilor linii de front și au apelat la generalizarea armelor automate grele. Problema planificatorilor era că infanteria se topea de la o zi la alta și armele tehnice cereau un mare număr de militari. S-a ajuns la apariția unor perdele de acoperire și numai deplasarea diviziilor cu trenul putea să formeze în sectoarele amenințate mase de manevră.
Campania de la Gallipoli a fost un eșec aliat, dar măcinarea regimentelor a dus la o penurie de oameni de calitate pe lungile fronturi din Caucaz și Mesopotamia. Armata imperiului a sângerat prea puternic și numai combinația climă – microbi a încetinit înaintarea forțelor britanice. Cele patru imperii au fost toate sleite de energia masculină și a fost normal să se ceară semnarea unor armistiții în toamna anului 1918.
Multe victorii în războiul de durată pot fi adevărate înfrângeri la nivel strategic. Imperiul otoman a făcut față la Gallipoli, dar toată structura de rezistență era slăbită și Imperiul a dispărut în uitare.
Sursă imagine: Picryl