Dictatorul de la București a decis că trebuie să fie plătită datoria externă a țării, creditele luate fiind purtătoare de dobânzi ce păreau greu de achitat pe măsură ce se acumulau. S-a decis că trebuie să fie luate măsuri pe două fronturi și au fost plătite sumele luate din lagărul capitalist și din cel socialist, anunțul triumfător al îndeplinirii planului fiind făcut în primăvara anului 1989.
Au fost luate măsuri numeroase pentru reducerea importului și alimentele au fost considerate un lux inutil pentru societatea socialistă ce trebuia să devină multilateral dezvoltată. Orezul nu poate să fie definit drept ceva scump și lipsit de importanță în alimentație, dar a fost realizată o reducere de 22,28% în 1984 în raport cu 1980. Boabele de cacao sunt exotice, dar stau la baza industriei dulciurilor, cele ce se vindeau bine și la prețuri ridicate. Cum statul avea monopol absolut în comerț, putea să obțină venituri uriașe din livrările de ciocolată și prăjituri pe plan intern sau prin export. Importul vital pentru un sector interesant al industriei alimentare a ajuns la numai 38,46% în raport cu 1980.
Peștele era un produs definit drept vital pentru sănătatea oamenilor și medicii epocii recomandau ca la orice masă să se găsească produse aduse din mare. Regimul se lăuda chiar că a dezvoltat o frumoasă flotă de pescuit în vederea hrănirii românilor în mod rațional. Problema era că au sosit în 1984 numai 12.800 t de pește sau produse din pește. Era o cantitate de numai 35,35% din ceea ce se adusese cu patru ani mai devreme.
Regimul comunist de la București avea în continuare fantezii staliniste cu oțel și au fost aduse peste șapte milioane de tone de cărbune în loc de 3.949.000 t înainte de criză. Au fost aduse și 14.963.000 t de minereu de fier, o cantitate exagerată pentru o țară mică și cu probleme economice structurale grave. A mai scăzut în raport cu 1980, dar statul trebuia să aibă mult oțel pe cap de locuitor.
Organismul statal comunist a luat mâncarea de la gura oamenilor pentru a menține economia de război de tip stalinist și a fost normal să crească mortalitatea. Alimentele de pe piață erau de slabă calitate și astfel corpurile au fost grav afectate și efectele se pot manifesta timp de decenii. Statul ar fi adus în 1984 277.200 t de zahar brut și rafinat, ceea ce era deosebit de mult în raport cu cele 183.000 din 1980 sau cu 19.200 t din 1975. Nu este cunoscută exact originea produsului dulce, dar este posibil să fi fost o măsură de sprijinire a economiei cubaneze a prietenului Fidel Castro. Aducerea zahărului mai avea un sens: alimentul artificial era ieftin și putea să schimbe gustul unor produse care altfel ar fi fost necomestibile. Dacă informațiile sunt exacte, autoritățile comuniste au favorizat răspândirea diabetului zaharat. Mâncarea bună lipsea, dar erau oferite sare, zahăr și grăsimi, o combinație mortală pentru pancreas. Dacă se mai adaugă și efectele alcoolului vândut din plin pentru creșterea încasărilor, este clar că organismele românilor au fost ruinate în mod ireparabil de politicile industriale și comerciale ale regimului de ocupație.
Sursă imagine: Fototeca online a comunismului românesc, 35/1966
