Sultanul Mehmed al II-lea a preluat puterea în 1451 și a cucerit Constantinopolul în numele religiei islamice după doi ani de planuri și pregătiri, dar era prea puțin pentru gloria personală și a plănuit să lichideze autonomiile creștine din imperiu. Trebuia să fie consolidată puterea militară a statului ridicat de populația nomadă de origine asiatică. Țara Românească era un depozit personal de bunuri al sultanului și era de dorit să fie condusă direct de dregători turci, mai ales că Vlad Țepeș nu mai trimisese tributul de ceva vreme.
Dacă nu erau plătite sumele de bani în contul haraciului, starea de război intervenea în mod automat. Puteau fi găsite și alte pretexte pentru a determina înlăturarea conducătorilor pământeni. Cum viclenia este armă militară redutabilă și recomandată de tratatele de artă militară, a fost trimis Hamza Bey cu misiunea secretă să-l captureze pe domnitorul valah. Ideea era perfectă, dar voievodul fusese ostatic în Imperiul Otoman și cunoștea perfect perversitatea gândirii criminale a conducătorilor de la Constantinopol. Prinderea trimisului sultanului a însemnat începerea ostilităților dintre cele două state și cetele românești au aplicat tactica pământului pârjolit la sud de Dunăre pentru ca otomanii să nu mai aibă baze de aprovizionare aproape de fluviu.
Campania militară a început în primăvară și a fost din categoria celor sultanale, adică erau mobilizate trupe din întreg imperiul și erau prezente trupele de elită formate din ieniceri și tunari, cele ce asigurau prestigiul padișahului. Fluviul a fost atins ușor pentru că exista un serviciu logistic bine organizat, dar valurile întunecate stârneau teamă. Codrii întunecați puteau ascunde oastea munteană și nu se știa ce efective erau mobilizate. Kazîklî era plin de surprize și nu știa de glumă.
Operațiunea de forțare a cursului de apă a fost încredințată ienicerilor și a fost făcută în cursul nopții. Șaptezeci de luntre au dus primul val de asalt și imediat au fost începute lucrările de formare a unui cap de pod. Au fost săpate șanțuri împotriva cavaleriei și au fost instalate piese de artilerie de toate calibrele. Alte ortale de infanterie de elită au fost transportate pe malul stâng și apoi s-a pornit spre tabăra lui Țepeș. Domnitorul muntean n-a așteptat vreo invitație la luptă și ienicerii au fost siliți să se retragă spre tabăra fortificată. Chiar dacă erau luptători permanent antrenați și dispuneau de cele mai bune arme, ostașii invadatori nu puteau să facă față apărătorilor români ce erau stimulați personal de voievod. Sultanul privea de pe mal cum îi piere elita armatei și a fost îngrijorat de soarta ienicerilor. Aceștia au pierdut 300 de luptători, ceea ce însemna mult pentru un corp cu efective limitate. A trebuit să fie efectuată o retragere în spatele celor 120 de tunuri, unele de mare calibru, și luptătorii români au fost opriți numai prin focul intens al acestei artilerii puternice. Tunurile epocii aveau o cadență redusă, dar ghiulele din piatră provocau răni cumplite prin lovitură directă sau prin așchii. Exista și metoda încărcării cu mai multe gloanțe metalice și astfel apărea o ploaie ucigătoare. Armele de calibru mic puteau să fie forțate în situații de criză și nu erau probleme cu înlocuirea pieselor deteriorate. Bărcile aduceau efective de infanterie ușoară, azapii de sacrificiu, și exista riscul producerii unor mari pierderi printre luptătorii domnitorului, mai ales dacă erau efectuate și alte debarcări pentru realizarea unei manevre de încercuire. A urmat replierea în adâncimea teritoriului și armata otomană a putut să traverseze fluviul în liniște.
Bătălia de la Turnu a fost o încleștare de amploare în care au fost folosite ortalele de luptă ale ienicerilor, cele din garda sultanului fiind păstrate pe malul drept. Au fost implicați în acțiune și mulți tunari, militari specializați în folosirea noului tip de armă. A fost cea mai mare acțiune de artilerie din spațiul românesc până la 1462 și una din cele mai mari din perioada medievală. Voievodul a folosit în confruntare forțe de cavalerie pentru că sperase să împiedice trecerea fluviului prin deplasarea rapidă a efectivelor. Operațiunea militară a eșuat, dar lovitura sângeroasă împotriva detașamentul de elită al armatei otomane a provocat o teamă profundă de la sultan la ultimul soldat.
Sursă imagine: "Bătălia cu facle a lui Vlad Țepeș" de Theodor Aman