S-a scris mult despre faptul că autoritățile de la București n-au reușit să doteze diviziile cu tehnică de luptă modernă și astfel să poată face față valurilor de soldați sovietici ce deschideau drumul tancurilor grele. S-a produs astfel un dezastru al țării pentru care au plătit factorii de decizie după 1945 în numele justiției poporului.
Realitatea a fost una complet diferită. Politicienii români după 1930 au început să fie deosebit de interesați de comenzile de armament modern și linia directoare a fost menținută în timpul guvernării Antonescu. Tunul francez de calibrul 105 mm al firmei Schneider era model 1936 și a fost necesar pentru lovirea bateriilor inamice cu proiectile ce atingeau masa de 15,7 kg. Obuzierul Škoda, calibrul 150 mm, model 1934 a fost importat pentru a executa foc împotriva pozițiilor fortificate inamice și erau 180 de piese în structurile unor regimente de artilerie grea. Proiectilele de 42 kg erau un pericol pentru orice fel de țintă din tabăra sovietică și camioane speciale asigurau mobilitatea gurilor de foc spre sectoarele amenințate sau spre cele de rupere.
Obuzierul Škoda, calibrul 100 mm, model 1934 a fost arma de bază a bateriilor de artilerie și cea mai potrivită pentru sprijinirea infanteriei prin proiectilele cu masa de 16 kg. A fost implicat în toate campaniile armatei române și a salvat batalioanele în multe situații complicate.
Armamentul era modern și din cea mai bună calitate din lagărul capitalist, dar a fost suficient doar în cazul unui conflict cu o mică putere din regiunea României. N-ar fi fost niciodată capabil să facă față lagărului roșu, cel ce era construit în jurul ideii de război pentru cucerirea întregii planete. Statul din Carpați era condamnat de către Moscova să devină parte a lagărului ideologic ce urma să cuprindă întreaga lume pentru totdeauna.
Sursă imagine: WorldWar2.ro