Orice manual de Geografie sau de Istorie din Epoca Roșie insista că regimul adus de tancurile sovietice a reușit să realizeze electrificarea patriei socialiste, ceea ce n-a făcut regimul burghez, cel ce a lăsat o grea moștenire „eliberatorilor”. Masele au crezut ceea ce s-a repetat insistent și amenințarea notelor a dus la reținerea lozincilor. Mulți sunt cei ce repetă tezele despre o patrie înfloritoare.
Prima hidrocentrală de mari dimensiuni a fost realizată pe Râul Bistrița și a fost un fel de școală pentru energeticieni. S-a obținut un colos care avea o putere instalată de 210 MW și lacul de acumulare a acoperit 3.260 de hectare. Au fost realizate lucrări complicate în munte și a fost un examen luat cu succes răsunător. Nu exista obstacol în calea comunismului triumfător și au fost puși ochii chiar pe Dunăre, fluviu ce avea cel mai ridicat potențial energetic în zona numită Porțile de Fier. S-a realizat o înțelegere cu Iugoslavia și noua hidrocentrală putea să ajungă la o putere de 2.160 MW. A urmat o altă unitate de 500 MW în aval, ambele state primind energie electrică în mod egal.
Oare de ce era nevoie de hidrocentrale gigantice pe toate cursurile de apă care prezentau diferențe de nivel sau debit mare? Oamenii ar crede că pentru frigiderele din locuințe și locuri de muncă noi, cu condiții mai bune. Nici vorbă! S-a făcut totul după model stalinist și energia electrică era necesară pentru obținerea și prelucrarea aluminiului la Slatina. Metalul strălucitor era util în economie, dar se obține cu consumuri mari de energie și cea mai ieftină era cea obținută din căderile de apă. Stalin procedase la fel prin ridicarea unei imense centrale pe Nipru în perioada 1927-1932. Același rol îl avea și cea de la Bratsk. Se poate spune că era bine să existe aluminiu pentru a face cablurile necesare transportării curentului electric sau motoare de mașini.
Modelul sovietic spunea altceva. Aluminiul era necesar industriei aeronautice și avioanele consumau aliaje de calitate. Se adăugau apoi elicopterele. Motoarele de tanc se obțineau tot din metalul ușor, cel ce intra și în structura unor blindate ușoare. Regimul comunist din România a gândit la fel și la Craiova a fost ridicată o fabrică de avioane. Orașul Brașov a devenit o cetate a elicopterelor. România comunistă dorea să participe la revoluția mondială și a dezvoltat întâi sursele de metale și pe cele de energie. A urmat faza de ridicare a fabricilor cu destinație militară și acestea costau enorm. Produsele realizate erau bijuterii tehnice costisitoare din cauză că motoarele erau produse după licențe capitaliste. Au fost pregătite 88 de exemplare de IAR-93 si se putea ajunge la o masă de 5,75 tone de componente de cea mai bună calitate. S-a ajuns ca țara să aibă datorie externă și populația a fost lipsită de dreptul la pâine. Nicolae Ceaușescu visa la cucerirea planetei în numele ideologiei comuniste alături de URSS și China. IAR-93 ar fi fost un util bombardier ușor, capabil să sprijine trupele trimise la asalt. A fost un coșmar logistic din cauza consumurilor mari și nici motoarele nu erau fiabile.
Din fericire, marele război n-a fost declanșat și hidrocentralele par făcute pentru fericirea popoarelor. Popoarele trăiesc conduse de iluzii și de cei care știu să le exploateze. Nu vor să știe că hidrocentralele de pe Nipru și de pe Bistrița au fost construite prin forța de muncă a deținuților politici și mulți au pierit de foame, boli și torturi. Erau cei ce cândva formaseră elita societății și pe care statul comunist îi înlocuia cu „elementele sănătoase", preferabil persoane analfabete. Nu se știe nici până astăzi care victime a făcut politica de exterminare. Apele lacurilor ascund și nimicirea brutală a comunităților ce stăteau în calea Victoriei socialismului. Numai lacul Izvorul Muntelui a însemnat afectarea a 22 de sate și a 18.000 de suflete. Istoria locului era ștearsă. Acesta era și marele vis: dispariția relației om – pământ în vederea folosirii masei după pofta inimii regimului totalitar, străin de neam, realități și rațiune.
Sursă imagine: Fototeca online a comunismului românesc, 117/1979