Ştim deja de multă vreme că diversele transformări (mentalitare, politice, economice, tehnologice) prin care trece lumea se repercutează (şi) asupra domeniului artei (literatură, pictură, muzică, cinematografie etc.). Evoluţia unei societăţi atrage după sine fenomenul ,,mutaţiei valorilorˮ, teoretizat prima oară în critica românească de modernistul E. Lovinescu. Desigur, liderul ,,Sburătoruluiˮ avea în vedere caracterul variabil, relativ şi temporar al prim-planului pe care un scriitor sau o operă îl deţin în câmpul literar, pe principiul ce ţine, în fond, de logica istoriei, a trecerii fireşti de la climax la decadenţă. Dar nu numai autorii sunt expuşi nemiloasei ,,exilăriˮ la marginea lumii literare, ieşirii din atenţia publicului larg sau specialist, ci şi anumite concepte sau calificative. Ne amintim cum tot în interbelic, prin vocea proustianului Camil Petrescu, începea să fie incriminată utopia naratorului atotştiutor şi năzuinţa scrisului ,,frumosˮ, a formelor narative rotunde, a arhitecturii epice masive, de esenţă clasică, robustă. Venise din neant, ca o iluminare spontană acest nou crez artistic, această ,,nouă structurăˮ romanescă? Sigur că nu. Această reevaluare a unor categorii estetice până deunăzi sacrosancte apare în contextul unor inovaţii răsunătoare în domenii precum psihologia (intuiţionismul lui Bergson aducea ,,modaˮ fragmentarismului în naraţiune, prin substituirea timpului liniar, istoric cu cel individual, sinuos, spontan, impredictibil), sociologia (prin Gabriel Tarde, cu a sa teorie a imitaţiei) sau în fizică (teoria relativităţii).
În cazul ,,mutaţiilor esteticeˮ enumerate mai sus căzuseră de pe soclu o abordare sau alta a romanescului. Discutam, aşadar, de nişte transformări intrinseci ale fenomenului literar, influenţate, desigur, de discipline mai mult sau mai puţin conexe. Cu atât mai de anvergură şi mai dramatică este, însă, schimbarea când ea vizează nu un procedeu, o formulă estetică, un curent literar, ci statutul literaturii înseşi. Literatura avusese, e adevărat, şi înainte nevoie de ştiinţe-pilot: lingvistica şi psihologia au fost, în secolul trecut, două dintre ele. E, însă, cert că astăzi discutăm nu doar despre regândirea, ci despre redimensionarea locului literaturii în viaţa socială. Mai poate fi scriitorul acel constructor al unei naţiuni, ca în secolul al XIX-lea? Mai poate poezia să susţină identitatea naţională, să creeze acea emulaţie necesară ,,proiectelor de ţarăˮ? Mai poate fi scriitorul ,,erou naţionalˮ? Răspunsul este, desigur, negativ. Se ştie ce au însemnat autori ca Adam Mickiewicz pentru Polonia sau, să spunem, France Presěren pentru slovenii care încercau să se afirme ca naţiune. Cunoaştem, de asemenea, implicarea scriitorilor români paşoptişti pentru împlinirea dezideratelor de independenţă politică şi de unitate naţională. Departe de a fi izolată într-o zonă de nişă, literatura era în secolul al nouăsprezecelea participantă activă la viaţa cetăţii, legitimând, ca un fel de blazon, aspiraţiile unei naţiuni. Mai târziu, regimurile totalitare ale secolului douăzeci aveau să preia această dimensiune naţională a scriitorilor emblematici, aservind-o ideologiei prin decupaje tendenţioase şi distorsionări ale receptării. Nu întâmplător, pentru Europa de Est, păstrarea relevanţei operei unor scriitori după comunism a reprezentat o provocare, aşa cum a demonstrat Andrew Wachtel în lucrarea Remaining Relevant After Communism: The Role of the Writer in Eastern Europe. În ţările în care comunismul a dobândit o dimensiune naţionalistă, statutul patrimonial al scriitorilor emblematici, constructori de naţiune în secolul al nouăsprezecelea, a fost instrumentalizat şi pus, de data aceasta, în slujba unor distopii. Scriitorii care fiuseseră sufletul unui popor se vedeau din nou, în acest secol al dictaturilor, puşi pe piedestal, de data aceasta pentru a legitima o ideologie politică şi a susţine narativul oficial. De atenţia oficialităţilor comuniste nu s-au bucurat însă numai artizanii literaţi ai ,,Primăverii popoarelorˮ, ci şi scriitorii de secol douăzeci, care s-au bucurat de susţinere financiară, prin burse de creaţie, dar şi de privilegiul de a îndeplini rolul unor ,,purtători de cuvântˮ ai societăţii contemporane. Prestigiul acordat condiţiei de scriitor era uriaş, fiindcă lumea pe care o creau poezia sau romanul nu era o lume a ficţiunii pure, a gratuităţii esteticului, ci un satelit al lumii reale, cotidiene, un stimulent al bunului mers al lucrurilor şi o oglindă a ,,marilor realizăriˮ pe care regimul le-a făcut posibile.
Scriitorul cu majusculă, acest pilon al societăţii, introdus în canonul literar şi şcolar, avea să rămână, în societatea postcomunistă, o amintire. ,,Amurgul zeilor?ˮ În linii mari da. Fiindcă locul literaturii nu a mai fost niciodată acelaşi într-o lume nouă, cu economie de piaţă, cu schimbări tehnologice accelerate. În acel context nefast al regimurilor comuniste ale Europei de Est, prin compromisuri ideologice sau printr-o aură etatistă, oficială, care a devenit după căderea regimului un stigmat, reputaţie negativă, literatura a fost, cu toate relele care i s-au tras de aici, ,,în capul trebiiˮ, ca să cităm titlul unui poem al lui Marin Sorescu. Se pune adesea întrebarea: ,,De ce nu mai avem poeţi mari, aşa, ca Eminescu?ˮ sau ,,Va mai fi posibilă apariţia unui alt scriitor de calibrul lui Eminescu?ˮ Pentru a vorbi despre existenţa unui poet mare, e nevoie ca poezia însăşi să fie mare în prezentul în care trăim. Or, poezia şi, de fapt, literatura ca întreg, nu mai suportă un asemenea calificativ căzut, între timp, în desuetudine. Putem spune azi că un poet este valoros. Se publică mult şi da, se scrie şi bine. Dar ce mai înseamnă Scriitorul pentru societatea de azi? Receptarea lui e nişată, se petrece de multe ori în grupuri mai mult sau mai puţin închise, fiecare scriitor are ,,publicul luiˮ, un public de multe ori restrâns. Mai este Scriitorul acea figură mesianică, sufletul unei naţiuni, eroul, locomotiva unei societăţi, sau, în termenii la modă, un ,,trendsetterˮ, un ,,infuencerˮ? Mai este el, ca să reluăm conceptul lui Andrew Wachtel, ,,relevantˮ social? Mai este opera lui refugiul celor mulţi şi formă superioară, constructivă la superlativ, de ,,loisirˮ? Imaginea a luat locul textului, aşa cum tipologia omului pragmatic, ingenios, ,,de succesˮ o eclipsează deja de multă vreme pe cea a omului de cultură, considerat, în ordinea acestui pragmatism dus la extrem, un învins sau, în cel mai bun caz, un ,,cazˮ nerentabil.
Întorcându-ne la Eminescu: el nu datorează, evident, mistificărilor legionare sau comuniste cuvenitul său loc de cinste în canonul literar şi didactic de astăzi. Anvergura poeziei sale nu e conjuncturală, ci vine din vizionarism, din forţa de cuprindere fantastică a unui mănunchi de teme mari pe care le-a controlat cu superbia unui adevărat titan, adăugând romantismului european o robusteţe şi un echilibru al compoziţiei care vin dintr-o fibră clasică valorificată într-un stil unic. Paradigma ,,un nou Eminescuˮ conţine, oricum, ea însăşi o anumită naivitate, fiindcă şi un curent literar e irepetabil, cu atât mai mult stilul şi viziunea unui scriitor. Întrebarea ,,Mai e posibil un nou Eminescu aziˮ s-ar putea traduce, pentru mai multă acurateţe, astfel: ,,Mai e posibil azi prestigiul de «mare scriitor»?ˮ Răspunsul este, cred, nu, pentru că lumea noastră nu mai este de multă vreme, încă din postmodernism, o lume a valorilor tari, o lume a conceptelor cu majusculă. Şi fiindcă ,,lumea-i cum este/ Și ca dânsa suntem noiˮ, nici Poetul-idol, acea figură strălucitoare, care mobilizează ca un erou şi inspiră ca un model, pe scară largă, nu mai este posibilă.
Sursă imagine: Zalău24