Trecerea în nefiinţă a criticului şi istoricului literar Nicolae Manolescu, percepută la scară largă ca un punct de cotitură, ca un moment simbolic, de încheiere a unei epoci, a intensificat dezbaterea - oricum din ce în ce mai susţinută de câţiva ani - în jurul destinului cronicii literare şi al statutului instituţional-normativ al criticii. S-a pus, inevitabil, întrebarea, în numeroasele articole omagiale care au apărut şi încă apar, dacă mai e posibilă ivirea unui critic de autoritate, care să influenţeze gustul artistic, disociind valoarea de nonvaloare, făcând o selecţie care să conteze pentru public ca diagonistic avizat. O întrebare aproape retorică, după cum şi răspunsurile au confirmat-o. Ne-am putea, totuşi, întreba, deloc retoric: nu cumva ne este greu azi să ne închipuim un nou critic-instituţie mai degrabă pentru că lumea noastră, nu numai literară, ci lumea pe de-a-ntregul (societal, mentalitar, economic, istoric şi politic) nu mai constituie un mediu propice apariţiei lui?
Cred că astăzi, mai mult ca niciodată, literatura îşi nuanţează şi reevaluează acea conştiinţă aproape orgolios asumată în modernism a specificităţii, a autonomiei, a statutului său de teritoriu de nişă, pe care teoreticianul Virgil Nemoianu îl prezenta pe larg în studiul său, ,,O teorie a secundaruluiˮ. Pe de o parte, scriitorul nu-şi mai asumă ,,aventuraˮ mizantropiei, nu îşi mai permite nimbul de ,,ales al zeilorˮ care coboară rar printre ,,muritoriˮ. Dimpotrivă. Mitul autorului inspirat se tot prăbuşeşte de la romantism încoace (ştim cum postmodernismul a democratizat poezia coborând creatorul de pe soclul modernist al rostirii sale elitiste, oraculare ,,ex-cathedraˮ, de Pythie). Literatura începe să devină tot mai conştientă de lumea în care trăieşte. Ea nu mai este, ca în regimul ceauşist, o enclavă, o ,,supapăˮ, o formă de supravieţuire clandestină. Pe de cealaltă parte, nici criticul nu mai poate fi doar un spirit ,,luminatˮ, o individualitate înzestrată care lucrează în singurătatea olimpiană a bibliotecii trasând conturul actualităţii literare. Cele două instanţe s-au schimbat semnificativ. Literatura şi discursul despre literatură devin tot mai accentuat emanaţii fireşti ale timpului nostru şi mai puţin producţia unor conştiinţe. Prin ideologizarea forţată a literaturii şi criticii, comunismul activase, involuntar, mecanismele de apărare ale artisticului, ducând la cariera strălucită pe care criteriul maiorescian al valorii estetice a făcut-o în anii '60 şi '70. Orice abordare a unui text literar din perspectivă socială declanşa imediat ,,alarmaˮ împotriva unei eventuale intenţii de propagandă, de îndoctrinare şi instrumentalizare ideologică a literaturii. În prezent, însă, când această ameninţare nu mai există, a aborda opera dinspre social, a-i căuta resorturi ideologice nu mai trece nici pe departe drept un pact faustic, ci, dimpotrivă, ca o strategie hermeneutică inovatoare.
Asistăm în prezent la o decredibilizare accelerată a individualismului în studiile literare. Cercetarea ,,profesionistăˮ, întreprinsă cu mijloace ştiinţifice (stilometria, analiza computaţională), a literaturii dă semne că va deveni, cu tot scepticismul consistent încă al unei părţi a criticii, foarte atractivă. Avantajul studiilor cantitative şi al implementării metodologiilor tehnologice de dată mai mult sau mai puţin recentă (există o serie de programe, de limbaje de programare, instrumente informatice aşadar, unele mai vechi, altele mai noi) este, în principal, acela că o asemenea abordare ar permite o interconectare a literaturilor, o relectură a lor în ,,reţeaˮ care duce la redescoperirea, de pildă, a romanului realist românesc văzut astfel în context central-european şi, implicit, prin această nouă perspectivă mai largă, la infirmarea unor locuri comune ale criticii pe care le credeam adevăruri infailibile.
Despre contribuţia digitalului în studiile umaniste se poate vorbi destul de mult şi ea trebuie recunoscută, aşa cum mult se poate reflecta şi asupra rezultatelor obţinute din această ,,colaborareˮ între ştiinţă şi literatură care începe să nu mai fie atât de inedită. Interesant de remarcat este, însă, că această demitizare a interpretului cu intuiţie, fler şi spirit critic aduce cu sine şi o demistificare la fel de evidentă a scriitorului, a cărui operă nu mai este, ca în vremea exclusivităţii criteriului estetic, o plăsmuire dependentă doar de voinţa demiurgică de reprezentare a autorului ei, ci produsul unui timp istoric ale cărui tensiuni sociale, ideologice etc. nu au cum să nu se reverbereze în câmpul literar. Aşa cum le vedem prin această grilă sociologică, romanele, de pildă, ,,scapăˮ din mâinile romancierilor (oricum receptarea oricărei cărţi depăşeşte intenţionalitatea autorului...) şi se construiesc oarecum independent de voinţa creatorului, ca o expresie a unei stări de lucruri existente la momentul dat. Este cazul, bunăoară, al romanului Ion de Liviu Rebreanu, recitit de Costi Rogozanu în recentul studiu Naratorul cel rău, unde accentul se mută de pe aspectele compoziţionale subliniate de atâtea ori (corp sferoid, geometrie clasică, suflu epopeic etc.) pe cele sociologice, cartea devenind relevantă nu atât ca mostră de virtuozitate artistică a autorului ei, cât ca o mărturie despre modul în care burghezia a putut da, prin vocea naratorului, o imagine a ţărănimii în epocă. Adevăratul personaj central devine Titu Herdelea, iar unghiul receptării se lărgeşte, astfel, considerabil. Scriitorul nu mai este acel creator aproape mitic, fără vârstă, fără stare civilă şi biografie, care construieşte izolat la masa lui de lucru o lume, ci un om angrenat într-un sistem de relaţii sociale, cu o conştiinţă de clasă.
Aş spune, totuşi, că această încredere în obiectivarea studiilor literare şi în profesionalizarea lor prin metodologii ,,de ultimă orăˮ nu ar trebui să conducă la un scepticism exagerat faţă de ideea de lectură critică, de interpretare, şi nici să repudieze fără rest ca pe un mit desuet ideea de personalitate excepţională şi rolul ei în crearea şi analiza unei literaturi. În ultimă instanţă, rostul literaturii este să fie citită şi apreciată de public, iar a echivala intuiţia şi spiritul critic cu impresionismul şi neseriozitatea dovedeşte, cred, un pesimism nejustificat. Aşa cum şi supralicitarea perspectivei sociologizante transformă opera literară într-un text cu relevanţă documentară, într-o simplă oglindă a epocii. Subscriu, în încheiere, la concluzia lui Șerban Axinte din cronica sa la cartea lui Costi Rogozanu, apărută în Observator cultural, în care punctează foarte clar excesele care ne pândesc odată cu adeziunea totală, fanatică, la oricare dintre cele două tabere ale acestei noi ,,quarrelle des Anciens et des Modernesˮ care se întâmplă deja de ceva timp: ,,Din punctul meu de vedere, critica literară nu mai poate fi doar estetică sau doar ideologică. Dacă am absolutiza-o pe prima, am pierde acea reţea de factori care au făcut ca un text să fie cel pe care îl cunoaştem, derivat sau nu dintr-un spectru ideatic mai larg. Tot astfel, dacă am absolutiza critica ideologică, am pierde însuşi obiectul actului critic, am pierde literaturaˮ.
Sursă imagine: Wikimedia Commons