În mod curent, fotbalul este recunoscut ca generator de emoţie, de reacţii puternice şi diverse, de la coeziune la rivalitate, de la reveria rezultatelor mari la decepţia cruntă a ratării obiectivelor, dureroasă şi sfredelitoare ca o uşă închisă, ca un ,,nuˮ hotărât picat parcă dintr-o nefastă conjuraţie planetară. Totuşi, acest fenomen atât de viu este deopotrivă un obiect de studiu, o realitate complexă, incitantă, care se pretează analizei detaşate, lucide şi atente. Hazardul nu lipseşte din fotbal, însă arbitrarul, accidentalul nu sunt aspectele sale definitorii. Succesul, ca şi nereuşitele, de altfel, sunt consecinţele unor procese de mai lungă durată, ale unor alegeri, ale unui cumul de factori. Fotbalul este un domeniu cu multe variabile, un mecanism alcătuit din numeroase rotiţe şi tocmai de aceea ascensiunea sau declinul unei echipe este o poveste care îţi poate servi ca reper, ca model sau antimodel, dacă îi înţelegi momentele-cheie, dacă ai răbdare să demontezi piesele parcursului, secvenţial, pentru a ajunge la intrigă, depăşind spectaculosul pozitiv sau negativ al punctului culminant.
Cele treizeci de etape din ediţia actuală a Superligii au adus iubitorilor de fotbal oportunitatea unui studiu de caz. Evoluţia pe care FC Argeş a înregistrat-o a început să intereseze nu doar pentru ea însăşi, în contextul pasional al partizanatului firesc de suporter, ci şi ca paradigmă, ca reţetă de succes. Un parcurs temeinic, constant, reuşit din postura de nou-promovată, a făcut echipa Argeşului să redobândească şi sportiv, fotbalistic, nu doar ca palmares şi istorie, anvergura naţională. FC Argeş e sigură de clasarea în primele şase echipe ale României în acest sezon şi, mai mult, va juca în semifinalele Cupei României. E drept că încă nu a câştigat un trofeu, dar contextul înseamnă foarte mult pentru stabilirea proporţiilor unui rezultat.
În momentul în care depăşeşti aşteptările, înseamnă că a fost la mijloc ceva ignorat, dar care a lucrat în tăcere, discret. Iar aceste lecţii de discreţie plac, mai ales celor capabili să-şi obiectiveze perspectiva şi să cunoască, astfel, umanismul fotbalului. Asemenea reuşite-surpriză sunt percepute cel mai adesea ca lecţii de echilibru, modestie şi perseverenţă. Şi e bine să fie astfel, pentru că fotbalul îşi descoperă, în această manieră, o misiune educativă. O poveste de succes, odată explicată exclusiv prin motivări de ordin financiar (,,au buget, au un lot valoros; era previzibil să ajungă acoloˮ), este dezvrăjită. Că banul deschide uşi o ştiu toţi şi asta n-a făcut niciodată lumea mai bună. Dar că reuşitele se construiesc cu umanitate, cu viziune, cu răbdare şi dedicare, aşadar cu principii, cu valori tari, acest adevăr este de natură să-i motiveze pe cei care mai cred în calea dificilă, dar dreaptă.
Argeşul a fost personaj principal şi pozitiv într-o cursă lungă şi dificilă. Cu reuşita lor s-au identificat atâţia pentru că ea le-a îndeplinit nevoia confirmării că dreptatea are câştig de cauză. Câteodată, fotbalul e nedrept. Aşa se spune. Şi e adevărat. Nu doar din punct de vedere al arbitrajului, ci şi din cauza acelei doze inevitabile de hazard care poate decide. Rar, dar poate decide, creând acea distanţă frustrantă între joc şi rezultate. În ansamblu, însă, pe victoriile întâmplătoare nu se construieşte nimic. Fotbalul te învaţă – şi asta e, probabil, cel mai important – că pentru succes e nevoie să ai o voce, să propui, ca într-o demonstraţie, un punct de vedere, o perspectivă. Înainte să te impui, trebuie să impui: o prezenţă, o viziune a ta, ca echipă, despre fotbal, ca o coregrafie, una din infinitatea de mişcări posibile care definesc ceva esenţial: stilul.
Nu cred că există o echipă cu adevărat mare în absenţa stilului. Îţi dai seama că o echipă a devenit importantă atunci când se poate vorbi (admirativ, desigur) despre un stil al ei. La un moment dat, în fotbal, ca şi în viaţă, eşti lăsat să ai iniţiativa. Celălalt se retrage, măcar pentru scurt timp, şi aşteaptă să te desfăşori. Mult-citata afirmaţie a lui Jean-Paul Sartre, ,,Jocul de fotbal se complică mult prin apariţia echipei adverse.ˮ e mai mult decât un simplu aforism. Oponentul este important, într-adevăr, şi dă sens oricărei competiţii. Dar cel mai mare rival este propria ta vulnerabilitate, propria ta absenţă din poveste, sau prezenţa poroasă, fragilă, îndoielnică, strict formală. Ce arăţi atunci când nu mai trebuie doar să ripostezi? Ştii numai să te aperi, să reacţionezi, sau poţi articula un ,,discursˮ coerent (fie el textual sau sportiv) într-o competiţie de calitate unde nu e de ajuns să spui mereu doar ,,nuˮ? FC Argeş s-a arătat capabilă să aibă o voce, să fie o prezenţă, să arate lumii fotbalistice că are idei de joc. Ideile ei. Identitatea ei.
Iar identitatea unei echipe potenţează identitatea unui oraş, a unui spaţiu, a unui judeţ. Fotbalul nu este un moft. E un factor de coerenţă şi coeziune. Spaţiul poate modela destine, ca o matrice. Piteştiul are nevoie să îşi crească generaţiile noi într-un spirit al competiţiei echitabile şi al peformanţei. O echipă-fanion nu este numai un vector de imagine, un instrument de marketing. Sportul cultivă atitudini, inspiră comportamente, dă încredere că efortul şi seriozitatea încă merită. Calificarea Argeşului în play-off nu trebuie văzută, cred, o reuşită în pofida cuiva, ci o confirmare necesară că modestia şi echilibrul sunt încă de actualitate într-o lume a pragmatismului dus la extrem şi a unei filosofii pleziriste în care maximizarea satisfacţiei cu minimum de efort şi minimum de răbdare compromite adesea calitatea profesională şi chiar umană.
Dani Coman, Bogdan Andone, stafful tehnic, jucătorii. Un lanţ de cauzalităţi fericite, deloc întâmplător. În situaţiile fericite totul se leagă. Dani Coman, spiritul echilibrat şi lucid, cu viziunea de care FC Argeş avea nevoie. Bogdan Andone, antrenorul care a preluat în urmă cu doi ani o echipă a Botoşaniului care acumulase 12 puncte în 21 de meciuri şi a salvat-o miraculos de la retrogradare. Un nucleu stabil de jucători, omogen, cu experienţa constructivă a unei promovări dătătoare de mult curaj şi de speranţă (amândouă, iată, întemeiate). Toţi aceşti actanţi nu mai sunt doar membrii unei echipe. Ei au devenit personajele unei poveşti care ne aminteşte că în fotbal, ca şi în viaţă şi în orice profesie, nu e destul să ştii să ripostezi. ,,Nuˮ-ul n-a fost niciodată suficient. Deconstrucţia, polemicile zgomotoase nu ţin locul efortului şi minuţiozităţii care creează plusvaloare adevărată. Echipa Argeşului a spus, prin parcursul ei consistent, un ,,Daˮ pentru fotbal şi mai ales pentru o comunitate piteşteană de viitor. Iar aceasta rămâne cea mai mare victorie.
Sursă imagine: FC Argeș