Iosif Stalin a promis la moartea lui Lenin în anul 1924 că va face totul pentru a extinde ideologia comunistă la nivel planetar și a considerat că la nivelul anului 1939 erau condiții prielnice pentru a începe revoluția mondială. Cum jumătate din Polonia a fost ocupată fără mari pierderi, Finlanda, stat cu 3,5 milioane de locuitori trebuia să cadă precum mărul copt și se pregătise o echipă de comuniști fanatici pentru preluarea puterii și extinderea sistemului cu lagăre de exterminare. Surpriză! Trupele finlandeze au rezistat și au provocat pierderi cumplite invadatorului roșu în combinație cu iarna cumplită. Stalin a fost silit să încheie pace în martie 1940 pentru a trece la reorganizarea și instruirea trupelor numeroase.
Moscova nu prea credea în lacrimile mamelor ce-și pierduseră copiii sau soții prin pădurile întunecate și înghețate ale statului vecin și luptele au fost reluate în 1941 și au durat până-n septembrie 1944.nu se cunoaște exact numărul victimelor din tabăra sovietică, dar militarii finlandezi au început să primească tehnică militară din partea Berlinului, Hitler fiind interesat să imobilizeze cât mai multă trupă sovietică prin terenurile pustii.
Au fost expediate inițial arme de captură din Europa sau de origine sovietică, acestea din urmă fiind deosebit de apreciate de către militarii finlandezi. Au sosit 84 de obuziere de calibrul 152 mm, cele ce erau capabile să spulbere fortificații de campanie sau tancuri KV-1. Tunurile antitanc specializate reprezentau esența apărării împotriva mașinilor sovietice din ce în ce mai protejate prin armuri dispuse sub unghi înclinat. Au fost trimise 210 piese Pak 40 de calibrul 75 mm, capabile să anihileze orice tanc stalinist. S-a renunțat și la 90 de guri de foc de calibrul 88 mm ce puteau să tragă antiaerian, dar puteau să fie utilizate și împotriva tancurilor dacă aveau muniția potrivită.
Berlinul nazist a fost acuzat că a făcut multe rele, inclusiv că nu si-a respectat și ajutat aliații cu armament. A fost o găselniță a istoricilor pentru a demonstra esența criminală a regimului totalitar. În realitate, trupele germane au ajuns să lupte cu puști ce aduceau aminte de Primul Război Mondial, cu vechituri de prin depozitele inamicilor sau cu tehnica capturată pe câmpul de luptă. Obuzierele sovietice de calibrul 152 mm erau foarte iubite și căutate de artileriștii germani. Au fost făcute improvizații cu arme de captură pentru a putea cârpi linia frontului cu ceva tehnică de calitate.
Planificatorii germani, care răspundeau de distribuirea armamentului către trupe, se aflau într-o situație deosebit de dificilă. Propriile divizii cereau guri de foc cât mai multe și mai performante, dar erau obligați și să execute ordinele lui Hitler privind efectuarea de livrări către Finlanda, Ungaria și România. Au fost trimise arme în limita posibilităților, dar nu s-a rezolvat ceva. Aliații considerau că sunt prea puține și sosesc cu întârziere. Ofițerii de pe front se plângeau că n-au tehnică suficientă pentru trupe din subordine și sunt copleșiți de către sovietici. Pasionații de arme laudă Wehrmacht-ul pentru dotare, dar cea mai produsă gură de foc a rămas carabina Mauser 98k și totalul tunurilor antitanc a fost prea mic pentru un război atât de mare.
Armele germane au fost folosite cu o eficiență uluitoare și iar a trebuit Stalin să renunțe la planurile de sovietizare. A impus condiții grele conducerii de la Helsinki, dar tancurile cu stele roșii n-au ajuns pe străzile capitalei. Marile unități sovietice eliberate au fost folosite împotriva Germaniei și astfel a avut o justificare existența lor.
Sursă imagine:Wikimedia Commons
