războiul de iarnă

Finlanda și zdrobirea pumnului de fier al lui Stalin

Ionel-Claudiu Dumitrescu | 30 Noiembrie 2024 | Nr. 923

Anul 1939 putea să fie unul obișnuit din scurgerea vremii, dar au fost politicieni care aveau unele fantezii și, din păcate, mai doreau să dea și dovezi că acționează. Situația internațională a fost considerată favorabilă pentru aplicarea ideii de revoluție mondială și centrul de putere la Kremlin a hotărât că este timpul să se treacă la ofensivă, Armata Roșie fiind cea mai agresivă din lume.

Asaltul împotriva Poloniei n-a fost relevant în ceea ce privește forța de izbire a armatei de tip comunist, dar nici inamicul n-a putut să desfășoare suficiente trupe și putere de foc. S-a tras concluzia că lumea capitalistă este prea slabă și nu există prea multă voință de rezistență împotriva agenților lagărului comunist. Finlanda era un stat prea vast în raport cu numărul de locuitori și fără resurse militare care să reprezinte un pericol pentru diviziile sovietice. Iosif Stalin a decis să se înceapă o ofensivă puternică pe toată frontiera statului nordic și au fost împinse coloane de blindate până la bornele de hotar. S-a organizat un mic bombardament finlandez fără victime împotriva unui oarecare sat sovietic și asaltul a fost început în forță.

Calculele au fost perfecte pe hârtie, dar realitatea din teren a fost catastrofală, combinarea forței sezonului alb cu încăpățânarea apărătorilor provocând pierderi care au șocat chiar și pe sângeroasa conducere de la Kremlin. Tunurile antitanc, minele și sticlele incendiare au făcut prăpăd printre cuirasatele terestre în cele 105 zile ale conflictului. Iosif Stalin a trebuit să fie de acord cu încetarea ostilităților pentru o refacere a forțelor blindate. Era utilă o instruire mai bună a personalului noilor batalioane de tancuri.

Forțele sovietice au trimis la asalt frontal în Istmul Kareliei blindatele pregătite pentru acțiuni în teren propice unor ofensive în viteză. Armatele a 7-a și apoi a 13-a au avut drept misiune să treacă prin liniile defensive și ordinele au fost îndeplinite indiferent de prețul plătit. Au fost pierdute definitiv 118 tancuri până la 1 februarie 1940 și era deosebit de mult pentru un front definit secundar în planurile Moscovei. Au fost aduse noi forțe pentru obținerea victoriei și a început o ofensivă fără milă și îndurare împotriva militarilor capitaliști. Era un fel de cruciadă modernă dusă la ordinul unui fost cercetător al religiei creștine. Politrucii au mânat trupele in atacuri sinucigașe și datele descoperite de cercetătorii ruși confirmă transformarea în fier vechi a 160 de tancuri până la 25 februarie. Sau mai adăugat apoi alte 90 până la sfârșitul ostilităților pe 13 februarie. Asaltul a dus la mașini avariate grav și la pierderi cumplite în echipaje.

Industria sovietică din Leningrad a reușit să repare o parte din mașinile lovite pe frontul înghețat, dar n-a putut să facă minuni în toate cazurile. Armata Roșie avea mase de tancuri, dar acestea nu puteau să fie risipite în mod ineficient prin pădurile finlandeze. În plus, tancurile de viteză din seria BT s-au dovedit vulnerabile în condițiile în care terenul le transforma în ținte fixe. Nici T-26, proiectat pentru însoțirea infanteriei, nu s-a dovedit a fi imun la loviturile directe sau la atacurile cu sticle incendiare. Chiar dacă proiectilele artileriei de toate calibrele au produs cele mai multe pagube, incendiile erau un coșmar pentru orice militar sovietic aflat în carcasele din oțel. Benzina era deosebit de inflamabilă și numai de la 25 februarie și până la încetarea luptelor au ars în istm 155 de tancuri. Partea sovietică nu s-a așteptat la astfel de costuri pe un front care ar fi trebuit să dispară în câteva zile prin acțiunea unor mașini precum BT-7. N-a existat inițial vreun pic de respect pentru militarii finlandezi.

Se părea că Iosif Stalin și-a învățat lecția începută în 30 noiembrie 1939, dar n-a fost așa. A comandat tancuri de tip KV testate chiar în terenul din nord. Au fost introduse în producție și cele de tip T-34, cu blindaj înclinat și mai gros decât variantele interbelice. Un nou război a început în iunie 1941 și militarii finlandezi au fost obligați să distrugă mase de tancuri și oameni, ceea ce a dus până la urmă încheierea ostilităților și la semnarea unui armistițiu în septembrie 1944. Efectivele erau necesare pe frontul german și încetarea ostilităților era absolut necesară, mai ales că se contura la orizont o confruntare cu SUA.

Războiul de iarnă a fost provocat din dorința lui Stalin de extindere a lagărului comunist printr-un Blitzkrieg comunist, dar planul a eșuat în mod catastrofal. S-a demonstrat că liderii politici totalitari trăiesc în lumea fanteziilor personale și iau decizii rupte de realitate. Iosif Stalin a continuat cu pregătirile pentru revoluția mondială și tancurile avariate au fost reparate în vederea formării de noi batalioane. Industria metalurgică a fost obligată să livreze noi și noi blindaje din oțel special care să fie montat pe corpul mașinilor de luptă. Acestea deveneau imune la armamentul de infanterie și rezistau la focul tunurilor de calibru mic. Iosif Stalin n-a vrut să înțeleagă că popoarele lumii se opun introducerii modelului comunist și a obligat industria să livreze tancuri tip T-34 și KV, cele care au dus greul luptelor împotriva Wehrmachtului și aveau motorul trecut pe motorină. A fost învățată lecția construirii de mașini robuste, dar tot trebuia să fie Finlanda în lagărul comunist. Pierderile din primul război și apoi concentrarea de tancuri în nord au favorizat pătrunderea Panzerelor după 22 iunie 1941 până la periferiile Moscovei. Stalin era conștient de puterea forței cuirasate a Armatei Roșii, dar a folosit-o în acțiuni ofensive și acolo unde n-ar fi fost necesar. Au fost trimise în zona Leningrad 1 857 de tancuri sau echivalentul a nouă divizii, ceea ce ar fi fost copleșitor pentru apărătorii finlandezi. S-a produs asaltul german și multe tancuri au fost pierdute și n-au putut să demonstreze minunatul potențial ofensiv. Nici cele distruse în Războiul de iarnă nu mai puteau să contribuie la apărare.

Iosif Stalin a deschis larg porțile Uniunii Sovietice prin risipirea resurselor militare și prețul plătit pentru fanteziile ideologice au fost deosebit de ridicat. Finlanda a fost o adevărată ghiulea de gâtul Uniunii Sovietice și n-au putut fi înlocuite pierderile în oameni și materiale până la pornirea tăvălugului german.

Datele publicate încă din anul 2001 se referă numai la tancurile pierdute de Armatele a 7-a și a 13-a. Au fost trimise pe frontul lung de 1.340 km și mașini ale Armatelor a 8-a, a 9-a și a 14-a. Iosif Stalin a vrut să ocupe Finlanda cu orice preț pentru a da o lovitură mortală Germaniei, cea care cumpăra materii strategice din nord. Suedia era apoi la îndemâna aviației Sovietice și n-ar fi putut să mai livreze minereu de fier de calitate către Reich.

Sursă imagine: Flickr