România a intrat în războiul mondial la 27 august 1916 pentru a ajuta la victoria Antantei, dar conducerea de la București și întregul popor chiar au fost uimiți să constate că militarii inamici se înmulțeau de la o zi la alta în ciuda pierderilor înfiorătoare în morți, mutilați și prizonieri. Divizii nou-nouțe sau cu experiență soseau împreună cu multă artilerie grea în Transilvania și-n Dobrogea. Au fost zdrobite plutoane și companii întregi. Nimic! Au fost nimicite batalioane și regimente, dar inamicul continua să vină în valuri sub protecția focului masiv de artilerie de calibru mare. Germanii nu făceau economie de muniție. Divizii întregi de infanterie au fost grav afectate în ceea ce privește efectivele luptătoare și ofițerii, chiar un general german pierind în luptele de la Mateiaș.
Dacă pe Frontul românesc erau lupte de mare amploare, situația în celelalte sectoare părea deosebit de statică. Armata rusă se refăcea după Ofensiva Brusilov, dar cei mai pasivi păreau militarii italieni în ciuda efectivelor numeroase și dotate cu armament din belșug. Liniile austriece rezistau asalturilor sau luptele se limitau la ciocniri la nivel de patrule. Dezamăgirea militarilor români, a ofițerilor în special, era deosebită din cauză că Viena putea să trimită spre Carpați efective de elită.
Pasivitatea italienilor avea însă o explicație logică și tehnică. Austro-Ungaria a concentrat pe front numeroase mortiere de calibrul 305 mm, obuzele cu o masă de 287 kg având un efect cumplit chiar și împotriva trupelor adăpostite în tranșee. Dacă se ieșea la atac, rezultatele erau și mai catastrofale. Schijele puteau să ucidă la 400 m de locul impactului, acolo unde rămânea un crater cu un diametru de opt metri. Se putea utiliza și șrapnelul cu o masă de 300 kg, bucățile metalice proiectate putând să lovească multă forță vie. Mortierele Model 1911 și 1916 au reușit să ridice un zid de metal încins în fața inamicului numeros și să taie din elanul ofițerilor de toate gradele.
Conducerea de la Viena a vrut să șocheze complet trupele italiene și a fost pregătit mortierul de calibrul 380 mm. Acesta folosea proiectile de câte 750 kg și a intrat în acțiune din mai 1916. Nu exista fortificație care să reziste la o lovitură directă. Se poate întotdeauna mai mult și au apărut mortierele de calibrul 420 mm, cele ce lansau proiectile de 1.020 kg. Este greu de imaginat cum se putea lupta când în zonă erau astfel de coloși metalici livrați de firma Škoda. O parte a frontului era în zona Munților Alpi și mulți soldați au pierit înghețați sau în avalanșe.
Linia frontului a cedat abia în 1918, an în care Antanta a început să schimbe strategia și artileria de toate calibrele a ajuns să fie insuficientă și nici nu mai putea să fie concentrată în timp util pe direcțiile de ofensivă.
Armata italiană a fost blocată de artileria austriacă până când s-a prăbușit moralul în 1918. Gurile de foc cu tir rapid și cele grele au fost cele care au provocat cele mai multe victime și au reușit să contribuie în mod decisiv la blocarea armatelor pe toate fronturile. Generalii aliați au fost vinovați de tot haosul strategic și tactic, ceea ce a blocat și armata italiană. Puterile Centrale n-au avut niciodate trupe suficiente pentru acoperirea vastelor fronturi.
Sursă imagine:Wikimedia Commons
