Există teoria istoriografică mult iubită de istoricii din lagărul comunist că Uniunea Sovietică a dat lovitura de grație fiarei hitleriste și sunt prezentate lungile liste cu pierderi în oameni și categorii de armament. Se pare că au scris adevărul în lumea obișnuită cu minciuna, cea care reprezenta esența guvernării totalitare de extrema stângă.
Realitatea este întotdeauna diferită de ceea ce se vede prin cabinetele savanților celebri sau promovați de către autorități. Adevărul a fost că pe Frontul de Est au ajuns rămășițe din ceea ce putea Germania nazistă să concentreze. Atacul german din 9 aprilie 1940 împotriva Norvegiei s-a soldat încă din prima zi cu pierderea a șase aparate Messerschm Bf-110, cele ce erau renumite prin puterea de foc. Acestea erau mândria Luftwaffe și urmau să deschidă drumul bombardierelor cu rază lungă de acțiune. Au fost totuși pierdute cinci Heinkel He-111 și încă patru Junkers Ju-88, model deosebit de versatil și mortal. Putea să joace chiar rol de avion de vânătoare împotriva aparatelor mai lente și mai puțin manevrabile. A căzut și un Ju-87 Stuka, model care în mâna unui pilot precum Rudel a provocat coșmaruri militarilor sovietici. Au fost pierdute din diferite cauze și 22 de avioane de transport Ju-52 s-o astfel Wehrmachtul a fost lipsit de mijloace suficiente de aprovizionare la nivel strategic.
Orice istoric poate să spună că erau puține cele pierdute în ziua de 9 aprilie 1940, dar a urmat cea de 10 aprilie și un nou prăpăd. Comandamentul german a încercat să provoace pierderi grele flotei britanice și a fost atacată chiar principala bază de la Scapa Flow. Nouă bombardiere grele He-111 au fost pierdute în acțiune, șapte distruse complet. Se adăugau două Ju-88 și Royal Navy și-a continuat activitatea. Escadrilele de Ju-52 au suferit 11 pierderi, patru aparate fiind complet nimicite.
Operațiunea din Norvegia a părut să fie una secundară și a urmat campania împotriva Occidentului, Luftwaffe având pierderi deosebite în timpul confruntărilor cu escadrilele din Royal Air Force. Au fost pierdute 812 aparate de vânătoare și 822 de bombardiere de calitate superioară. Aviatorii din RAF au reușit să trimită-n istorie 569 de Bf-109, aparat de vânătoare care a provocat pierderi cumplite pe toate fronturile. VVS, forțele aeriene staliniste, au fost solicitate cumplit de escadrilele formate după ce conflictul de deasupra Canalului Mânecii. Au fost trimise la sol 271 de Ju-88 și alte 223 de He-111. Aceste avioane performante au consumat carburant, bombe și muniții de arme automate pentru protecție.
Chiar dacă ofensiva germană majoră a încetat în octombrie 1940, comandamentul Luftwaffe a rămas condamnat să concentreze avioane pentru respingerea incursiunile britanice din ce în ce mai numeroase, escadrilele din RAF mutând ostilitățile deasupra continentului. Cum nu se știa unde se va produce atacul, au fost amenajate multe aerodromuri și fiecare trebuia să conțină rezerve de combustibil, muniții și tot ce era necesar punerii aeronavelor în stare de zbor în cât mai scurt timp.
Aviația de vânătoare juca un rol defensiv, dar tot bombardierele erau cele care puteau executa misiuni de cercetare și de atac împotriva vapoarelor ce asigurau aprovizionarea Londrei. Un aparat tip FW-200 putea să efectueze misiuni la nivel strategic, dar avea nevoie și de peste 9.000 l de carburant la un zbor. Flotile aeriene întregi au fost trimise împotriva Iugoslaviei și a Greciei în aprilie-mai 1941 și consumurile au fost ridicate și avioanele au fost uzate. Altele se aflau tocmai în Africa de Nord și multe materiale erau transportate cu ajutorul renumitelor Ju-52 pentru a evita periculoasele submarine britanice din apele Mediteranei.
Zidul aerian din vest a început să atragă din ce în ce mai multe escadrile compuse din cele mai performante avioane de vânătoare de tip Me-109 și FW-190. Era deosebit de dificil de acoperit un front ce se întindea de la granița Spaniei până-n Norvegia. Frontul de Est trebuia să se mulțumească mereu cu ceea ce rămânea. Regimente întregi de aviație erau imobilizate în încercarea disperată de oprire a valurilor de bombardiere strategice ce pisau cu bombe explozive, perforante și incendiare obiectivele industriale esențiale pentru efortul de război al Reichului.
Avioanele de vânătoare din Luftwaffe erau copleșite de inamicul anglo-american și un sprijin deosebit a fost primit din partea artileriei antiaeriene. Tunurile antiaeriene de calibrul 88 mm erau arme versatile și proiectilele de 9,2 kg erau un pericol permanent pentru bombardiere precum B-17 și B-24, dar muniția specială era un perfect ucigător de tancuri.
Armata sovietică s-a bucurat astfel de un drum mai ușor prin liniile inamice, dar acest sprijin fundamental a fost „uitat” de către cei ce se legitimează prin valurile de sânge generate de deciziile Kremlinului.
Sursă imagine: Wikimedia Commons