Știm că evoluţia literaturii (române şi universale deopotrivă) poate fi descrisă ca o serie de reacţii contestatare şi de iniţiative inovatoare. Probabil cel mai simplu şi mai elocvent exemplu de răsturnare a paradigmei, de saţietate care provoacă gestul nonşalant de protest şi afirmare a unei noi formule estetice, cu un anumit grad de teribilism (inerent oricărei revoluţii), îl reprezintă confruntarea valului romantic cu rigoarea conservatoare a clasicilor. De unde vine, de fapt, dintotdeauna, dorinţa de libertate, dinamism şi creativitate? Dintr-o atmosferă apăsătoare alcătuită din exact opusul acestor valori: osificare, încremenire în tipar, cădere în manieră şi autopastişare involuntară. Când aceste ,,simptomeˮ ale declinului apar, acolo se creează condiţiile propice pentru ceea ce se numeşte de obicei ,,o nouă generaţie literarăˮ.
Se mai pot astăzi întruni condiţiile unor manifestări colective de entuziasm inovator? Se mai poate coagula azi o nouă generaţie literară în adevăratul sens al cuvântului? Până la generaţia '80, trecerea de la o paradigmă la alta s-a făcut prjn luări de poziţie polemice, prin manifeste şi avânt contestatar. Înşişi optzeciştii sau postmoderniştii s-au afirmat semnalând desuetudinea mişcării neomoderniste care i-a precedat, arătând că generaţia '60 este datată, că a reluat sensibilitatea şi formula liricii interbelice ca pe o moştenire care, din motive ideologice şi politice, nu a putut fi valorificată. Pe scurt, schimbul de generaţii s-a făcut printr-o bătălie canonică. Din anii '90 însă, douămiiştii şi postdouămiiştii au părut a-şi găsi locul în mod natural, fără a fi făcut un ,,procesˮ al precedesorilor, fără ,,capete de acuzareˮ. O ştafetă câştigată firesc, fără bătălii. Denumirile sunt convenţionale şi folosesc mai degrabă la contextualizarea cronologică, fiindcă spunând,,douămiiştiˮ şi ,,postdouămiiştiˮ nu mai avem sentimentul că punem faţă în faţă două formule atât de diferite, două paradigme, două modele estetice. Douămiiştii, de pildă, nu au avut, cum bine remarca Sânziana Maria Stoie într-un articol din Observator cultural, lideri de generaţie şi nici critici ai generaţiei lor (cum l-a avut, de pildă, generaţia '80, pe Nicolae Manolescu) care să coaguleze o ideologie literară, un suport teoretic, să sintetizeze nişte invariante ale mişcării. Imperativul lor n-a mai fost detronarea înaintaşilor (să se fi estompat fenomenul de ,,anxietate a influenţeiˮ despre care vorbise Harold Bloom?), ci afirmarea propriei individualităţi, branşarea la ,,new mediaˮ şi asimilarea unei anumite stări, aş numi-o, de pluralitate: ideologică, estetică, existenţială, a cărei dinamică este dispersarea, pulverizarea. Cât despre postdouămiism, acesta ar fi apărut, evident, în urma epuizării tendinţelor din poezia...douămiistă: mizerabilismul, egocentrismul, ,,brutalitatea ca poză, fetişizarea deschiderii către cititorˮ, cum observă Ovio Olaru într-un articol din revista Transilvania. Acelaşi Ovio Olaru face o remarcă interesantă, în consens cu ceea ce încercăm să arătăm aici: ,,postdouămiiştii nu se mai înţeleg ca generaţieˮ.
Este în natura umană tendinţa de a face front comun în faţa unor ameninţări, în faţa presiunii unor condiţii vitrege pentru scris sau pentru alte activităţi care ţin de libertatea umană de creaţie. Avea dreptate criticul şi istoricul literar Eugen Negrici să constate că generaţia este (şi) un produs al factorului politic, fiindcă această cristalizare într-un grup literar a fost de multe ori în istoria literaturii un fel de reacţie de apărare. Astăzi, într-o societate românească în care numărăm deja treizeci şi cinci de ani de regim democratic şi mai ales într-o lume care evoluează tot mai clar spre atomizare sau, cu un termen des folosit nu în cele mai fericite contexte, spre descentralizare, conceptul de generaţie literară pare învechit şi greu de pus în practică.
Trăim într-o societate în care coalizarea împotriva unui factor politic nociv, împotriva unei formule literare evident datate, desuete sau împotriva constrângerilor în general lipseşte. Grupări literare cât de cât omogene e greu de crezut că vor apărea în viitorul apropiat, fiindcă epoca este, cum ar fi spus poststructuraliştii Gilles Deleuze şi Felix Guattari, una a modelului rizomatic, prin excelenţă opusă mişcărilor unitare. O lume a individualităţilor, în care orice reacţie, orice iniţiativă este punctuală, nu concertată. Lumea literară nu poate fi nici ea altfel într-un secol al enclavizării culturale, în care nu mai există critică de direcţie, normativă, în care peisajul literar s-a atomizat în ,,buleˮ pe reţelele sociale şi unde internetul oferă libertate nelimitată de promovare şi de judecată. Nu este de mirare, astfel, că generaţiile nu mai pot fi decât cel mult ,,promoţiiˮ, într-o vreme în care scrisul devine tot mai mult un act individual, de cunoaştere şi confruntare cu sine şi cu lumea, rezultatul unui proces de percepere a cotidianului ,,filtratˮ prin acele ,,cookiesˮ care aspiră să ofere fiecăruia o experienţă cât mai ,,personalizatăˮ, într-o nişare generalizată în care adevărul însuşi şi informaţia par a se multiplica şi a deveni relative. Simple versiuni...
Sursă imagine: PickPic