Autoritățile de la București au fost obligate să colaboreze cu cele de la Berlin începând din 1939 din cauza presiunii militare ce venea dinspre Nistru și apoi de pe Prut. România era prinsă între două puteri totalitare precum Polonia și s-a recurs la colaborarea cu o parte pentru supraviețuirea statului, ciuntit totuși de teritorii.
Prietenia dintre Uniunea Sovietică și Germania n-a fost de durată după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop la 23 august 1939 și s-a ajuns în iunie 1941 la declanșarea unui conflict ideologic, pe viață și pe moarte, pe Frontul de Est. Armata română a participat la ostilități pentru recuperarea teritoriilor răpite în 1940, dar autoritățile de la București și apoi istoricii până-n prezent au scris despre o lipsă de interes a Reichului pentru dotarea aliatului ce nu avea o bază industrială capabilă să facă față cerințelor impuse de un conflict mondial. Teza lipsei de ajutor poate fi găsită în articole de popularizare și până la tomurile științifice. Era normal să nu te aștepți la ceva bun de la regimul nazist.
Este foarte simplu să stai în fața unei coli de hârtie și apoi să pui negru pe alb niște idei pe care le-au scris alții înainte. Nu este de acceptat ideea că puternica industrie germană nu livra suficientă tehnică militară în conformitate cu cererile românești. Specialistul sovietic Victor Suvorov a aprofundat problema producției cu destinație special în Al Treilea Reich și a constatat că funcționarea acesteia era pur haotică în raport cu necesitățile reale ale Wehrmachtului. Rezervele de proiectile de tanc erau în 1939 suficiente doar pentru 6 zile de război de amploare. Livrările de muniții erau jalnice în raport cu necesitățile și așa s-a continuat și după începerea luptelor pe Frontul de Est. Au fost consumate 561.000 de proiectile de calibrul 75 mm și au fost fabricate 76.000.
Istoricii au exagerat performanțele sistemului industrial nazist și rezistența până-n mai 1945 a fost posibilă numai prin folosirea uriașelor capture realizate îndeosebi pe teritoriul sovietic. Germania a fost în aceeași situație cu Finlanda și România, dar a avut mai multe fabrici ce puteau să prelucreze materiile prime sau să modifice armele de captură. Livrările către România au fost chiar prea mari în raport cu necesitățile de pe vastele fronturi aflate și la distanță.
Sursă imagine: Russia Beyond