Republica de la Weimar a început o politică de refacere a forţelor navale cu ajutorul tehnologiilor moderne, vasele rămase din prima conflagraţie mondială fiind imposibil de îmbunătăţit. Ideile au fost preluate de Adolf Hitler şi şantierele navale au primit comenzi generoase, cele mai interesante fiind cele pentru construirea cuirasatului Bismarck.
Nu se bănuia la Berlin că pregătirile pe care le iniţiază sunt cu mult în urma celor lansate de Londra şi nu are vreun sens cursa înarmărilor cu Royal Navy. Erau probleme cu stocurile de oţel înalt aliat şi consumul ridicat ducea normal la lipsuri în alte sectoare ale industriei cu destinaţie specială. Marea Britanie nu avea astfel de probleme şi dispunea de o resursă utilizabilă în nordul bătut de vânturi. A fost lansată o campanie de scoatere la suprafaţă a epavelor rezultate în urma sabordării flotei Reichului în anul 1919 şi acestea conţineau suficient metal de calitate. Crucişătoarele de bătălie au provocat destule surprize marinarilor englezi, dar stăteau şi rugineau pe fundul apei la Scapa Flow. Blindajul şi ţevile tunurilor erau din oţel Krupp şi se puteau recicla mult mai uşor decât să se deruleze întregul proces metalurgic începând de la minereul de fier. Au fost dezvoltate tehnici speciale de ranfluare şi în anul 1927 ieşea la lumină din adâncuri SMS Moltke, curăţat de tot ce avea bun până-n 1929, dar foamea de metal era mare şi în 1928 a apărut şi SMS Seydlitz. A fost urmat de SMS Von der Tann şi de gigantul SMS Hindenburg, cel ce era tăiat în timp ce generalul ce-i dăduse numele încă trăia şi conducea destinele Germaniei.
Crucişătorul de bătălie era un tip de vapor militar ce combina viteza cu puterea de foc pentru a putea să iniţieze atacuri la distanţă de propriile baze şi împotriva unor forţe superioare. Aveau un blindaj mai subţire, dar compensau prin puterea motoarelor şi silueta adaptată pentru a înfrânge mai uşor rezistenţa apei. Instalaţiile de la bord conţineau şi alte metale interesante şi erau o adevărată mină de aur. Au fost disponibile cinci unităţi şi toate au fost scoase la suprafaţă, SMS Derfflinger fiind demantelat după războiul mondial. O întreagă escadră a fost utilizată pentru obţinerea de produse strategice şi ar fi interesant de aflat cum anume şi unde au ajuns materialele rezultate din dezmembrarea navelor germane. N-au fost uitate nici cuirasatele în funcţie de poziţia în care se aflau.
Muncitorii din Reich au muncit din greu pentru a oferi inamicului ceea ce era prea costisitor de obţinut industrial. Sabordarea în apele nu prea adânci nu era o soluţie eficientă pentru a împiedica trecerea tehnicii militare în posesia adversarilor, cei dornici să cunoască invenţiile secrete de la bord.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
