Al Doilea Război Mondial a fost un conflict militar al tunului de toate calibrele, tancurile fiind variantele propulsate ale armei pe care Iosif Vissarionovici Stalin, inițiatorul războiului prin acceptarea Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, o considera noul Dumnezeu. Nu este de mirare că au fost dezvoltate uzine mecanice pentru a transforma oțelul în felurite guri de foc și aici erau consumate cele mai multe aliaje și nici de energie nu se ducea lipsă. Nu se făcea economie de materiale atunci când era vorba de dotarea armatelor în perioada zisă acum interbelică și-n care politicienii se întreceau in promisiuni de dezarmare. Minciuna este adorată de cei ce sunt la putere sau vor să ajungă pe cele mai înalte culmi.
Armata Română a cunoscut un proces de întărire a artileriei prin modernizarea unor guri de foc rămase din prima conflagrație mondială, dar s-a trecut la cumpărarea de noi modele deoarece era evident că s-au făcut progrese în cercetarea balistică. Au fost achiziționate piese din Franța, stat văzut ca prieten și ca o putere în domeniul industriei de armament. Totuși, Cehoslovacia, țară vecină și aliată, dispunea de-o industrie moștenită de la fostul imperiu al Habsburgilor și putea să livreze armament și mijloace de transport. Industria națională producea anumite tipuri de tunuri și de muniție, dar nu se putea confecții artileria de calibre egale sau superioare celui de 100 mm.
Obuzierul Śkoda, model 1930 sau 1934, calibrul 100 mm, a fost considerat destul de puternic pentru a intra în structura diviziilor de infanterie în vederea lovirii fortificațiilor de campanie în care puteau să fie mitraliere ucigătoare și chiar tunuri antitanc sau antiaeriene cu un debit mare. Au fost considerate suficiente 16 piese de divizie și aceasta era dotarea totală a celor două regimente de artilerie din cadrul marii unității militare, organizarea fiind completată cu tunuri de calibrul 75 mm, cele ce asigurau tragerea pe traiectorie întinsă și, teoretic, puteau să neutralizeze și tancuri.
Războiul a dus la un consum mare de obuziere, armele având nevoie de reparații sau fiind distruse în timpul luptelor, Stalingradul fiind cel mai cunoscut caz. Istoricii români au venit cu teza că Berlinul, aliatul de ocazie din 1940, n-a vrut să ajute partenerul din Carpați și doar l-a umilit, i-a jefuit resursele și i-a ucis indirect militarii lăsați dezarmați în fața forțelor sovietice. Fiecare autor de după 1944 a scris cum a putut pe această temă și multe titluri științifice au fost obținute prin denigrarea aliatului cu ideologie extremistă, cel ce nu putea să facă vreo faptă bună.
Berlinul a trimis în cursul anului 1943 252 de obuziere de calibrul 100 mm. Acesta este numărul prezentat de un document românesc publicat de mai multe ori și se vede că au fost expediate pentru refacerea puterii de foc după luptele de la Stalingrad și Cotul Donului. S-ar fi putut forma aproape 16 divizii de infanterie și se observă că aceste livrări au fost făcute în paralel cu eforturile de întărire a Wehrmachtului după dezastrele de la Stalingrad și Africa de Nord.
Problema Reichului era că trebuia să trimită armament de artilerie cu diferite destinații pe toate fronturile și permanent erau pierderi din cauza luptelor. Dacă unitățile definite drept de elită primeau cele mai noi modele, celelalte divizii se descurcau cu tehnica veche și cu cea de captură, multe tunuri fiind din modele arhaice și pentru care industria nu mai fabrica muniție. Zidul Atlanticului arăta ca un muzeu de artilerie.
Germania a făcut eforturi industriale deosebite pentru a rezista, dar a fost complet depășită în bătălia resurselor.
Sursă imagine: Wikimedia Commons