Anul 1941 a fost cel în care a început colaborarea efectivă pe câmpul de luptă a trupelor române cu cele germane și istoricii comuniști au scris că regimul nazist n-a știut decât să exploateze resursele naturale, îndeosebi petrolul din regiunea Prahova, și sângele militarilor români. Ideile au fost șlefuite în timp și chiar au fost dezvoltate după 1989, chiar dacă între timp au apărut documente din care rezultă că Berlinul a trimis piese de artilerie cu diferite destinații. S-a ajuns la concluzia că au fost prea puține sau proveneau din capturi poloneze. Istoricii români au fost veșnic nemulțumiți de ceea ce a sosit din spațiul german și teza despre lipsa de ajutor a rămas valabilă în istoriografia românească.
Istoricii de după 1989 au preferat să nu gândească și au repovestit lozincile din trecutul comunist și astfel au rezultat rapid articole și cărți ce aduceau glorie și avere. Partea proastă pentru acești autori fecunzi din punct de vedere cantitativ este că au publicat în textele lor și documente detaliate ale autorităților de la București, acte ce nu sunt considerate falsuri. Au fost trimise din Reich tunuri antiaeriene de calibrul 37 mm și acestea proveneau de la compania Rheinmetall. Poate mulți vor strâmba din nas la vederea diametrului interior al țevii, dar cele 124 de guri de foc erau capabile să lanseze proiectile până la 4.200 m altitudine și erau suficient de puternice pentru a doborî sau a avaria grav orice aeronavă ce ar fi încercat să se apropie prea mult de obiective în vederea creșterii nivelului preciziei. Cum tunurile acționau în formații, erau deosebit de periculoase și avioanele lente sovietice au reprezentat o pradă bogată.
Bateriile antiaeriene erau un coșmar pentru aviatori din cauza proiectilelor ce veneau cu viteză mare și erau lansate din tunuri dirijate de observatori ce dispuneau de aparate optice de calitate. Armele mai aveau o caracteristică importantă: în caz de necesitate puteau efectua foc împotriva obiectivelor de la sol. Nu conta dacă erau mobile din moment ce viteza inițială era foarte ridicată. Puteau străpunge blindajul tancurilor ușoare. Erau de temut și de infanterie din cauza debitului ridicat și exploziile proiectilelor echivalau cu cele ale grenadelor defensive. Nu era de preferat utilizarea în calitate de armă de prima linie din cauză că erau dificil de înlocuit.
Se poate spune că erau prea puține în raport cu lungimea frontului și cu numărul ridicat de obiective de apărat, dar partea română n-a dispus decât de 102 exemplare de același calibru. Se vede imediat din simpla comparație că partea germană a trimis mai multă tehnică artileristică decât deținea partea română în iunie 1941. Mai trebuie amintit un detaliu: gurile de foc de la Brașov erau copii sub licență ale tunului german. Transferul de tehnologie a fost făcut chiar înainte de război și fabrica românească producea armament de calitate. Industria constructoare de mașini funcționa din plin, dar capacitatea de asamblare era redusă la șase exemplare pe lună.
Este greu de înțeles cum au putut specialiștii români să popularizeze și după 1989 teza privind lipsa de ajutor venit din partea germană. Tunurile au fost în uz pe toată durata conflictului în armatele română și germană. Nu se poate accepta ideea că n-a fost oferită dotare modernă, dar ambele organisme militare au suferit din cauza lipsei factorului cantitate, deosebit de important în războiul industrial.
Istoricii nu trebuie să scrie altfel decât în spiritul adevărului și nu după indicațiile mediului politic, cel ce se pricepe la orice și inventează povesti în vederea menținerii la putere a mulțimilor de clienți, cei ce sunt interesați numai de arginți. Gustul dulce al puterii ia mințile oamenilor și minciuna aduce mai multă satisfacție decât adevărul.
Tunurile Rheinmetall trimise până la 1 iunie 1941 au fost deosebit de utile în luptele cu forțele sovietice, cele ce au avut resurse suficiente pentru a-si reveni din șocul produs la 22 iunie 1941 prin atacul Luftwaffe.
Compania Rheinmetall a fost un furnizor favorit al Wehrmachtului pentru tunurile automate antiaeriene și a rămas așa pe toată durata conflictului mondial. Armele de captură sau produse local au mai folosite o vreme și, treptat, s-a trecut la tehnică sovietică.
Sursă imagine: Picryl
