Anul 1877 a fost marcat și de începerea unui nou război ruso – turc pentru dominație în Balcani și Marea Neagră. Calculele generalilor ruși erau deosebit de simple: trupele otomane sunt lipsite de valoare combativă și o să fie un marș rapid spre Constantinopol. Socoteala de acasă și de pe hartă nu s-a potrivit cu cea din teren și batalioanele rusești au fost sfărâmate în preajma necunoscutei localități Plevna de către militarii conduși de Osman Pașa. Luna iulie a fost una neagră pentru atacatorii veniți din nord și, cum nu mai aveau rezerve, generalii ruși și-au călcat pe mândrie și au cerut ajutorul armatei române la 19 iulie 1877.
Cele două armate au pornit din nou spre Plevna pentru a constata că generalul otoman, conștient că trupele din subordine sunt inferioare în ceea ce privește manevrele în câmp deschis, a ordonat pregătirea unui sistem de fortificații care să permită apărarea circulară și să închidă astfel drumul spre Sofia.
Chiar dacă au avut parte de o lecție sângeroasă, ofițerii ruși îi priveau cu dispreț pe luptătorii otomani, mai ales că erau musulmani. Religia juca un rol important în gândirea din secolul al XIX-lea. S-a hotărât că forțele reunite sunt impresionante din punct de vedere uman și artileristic și s-a decis că într-o singură zi trebuie să fie obținută victoria împotriva încăpățânatului Osman Pașa. Nu se putea alege drept data marii victorii decât ziua Sfântului Alexandru, ocrotitorul împăratului Alexandru al II-lea.
Decizia luată de către conducători a trebuit să fie pusă în aplicare de către subordonați și s-a dovedit că orice operațiune militară trebuie pregătită minuțios și fără să se țină cont de zilele monahilor sau ale sfinților. Trupele române au fost trimise la asalt fără să fie cunoscut terenul și astfel unele unități s-au rătăcit. Cele care au pornit în asaltul frontal au avut surpriza să constate că au un față o vale râpoasă, care juca perfect rolul de șanț de apărare. Generalii epocii încă se inspira din ideile lui Napoleon Bonaparte și atacul la baionetă în formații compacte era ținut la mare preț.
Apropierea de reduta denumită Grivița a adus o altă surpriză pentru ostașii români: erau două fortificații ce se puteau proteja cu foc. Asaltul a continuat, dar a fost respins. Abia la a patra pornire a cedat apărarea din fortificația botezată Grivița nr. 1.
Ziua de 30 august 1877 a demonstrat că ofițerii români și ruși au fost prinși în sofisticate idei de tactică și au uitat esențialul: nu se atacă frontal pozițiile tari ale inamicului. Redutele erau construite pe forme de relief dominante și permiteau un intens tir al puștilor și tunurilor. Armamentul otoman de infanterie era modern și permitea un foc rapid asupra țintelor ce veneau în rânduri strânse. Puștile și carabinele Winchester de origine americană aveau magazii cu o rezervă de cartușe ce permitea încărcarea rapidă în timpul luptei prin manevrarea unui levier. Daca se trăgea din poziție fixă, efectul era devastator. Artileria putea să folosească șrapnele pentru a secera în masă atacatorii ce nu aveau mijloace de protecție. Militarii români care au cucerit reduta au avut mare noroc că au scăpat nevătămați prin ploaia de gloanțe.
Au fost uciși sau răniți în asalt 53 de ofițeri și 2.511 de militari români. Obsesia generalilor ruși de victorie pentru împăratul Alexandru al II-lea a avut un preț șocant: 197 de ofițeri și 12.471 de militari. Au mai fost executate atacuri frontale până când ofițerii superiori au ajuns la concluzia că numai prin asediu poate să fie înfrântă oastea lui Osman Pașa.
Lecția de la Grivița n-a fost învățată și militarii au fost de multe ori trimiși direct în gurile armelor de foc pentru îndeplinirea unor fantezii ale conducătorilor.
Sursă imagine: Dragusanul.ro