Istoriografia din fostul lagăr socialist a demonstrat cu elan revoluționar că trupele sovietice au avut cea mai importantă contribuție la victoria împotriva forțelor germane. Se sublinia întotdeauna geniul conducătorului suprem, al conducerii de partid și elanul poporului sovietic împotriva cotropitorului. Tabăra sovietică era pozitivă și forțele occidentale aliate au fost și ele pe front.
Războiul din Norvegia a început la 9 aprilie 1940 și au fost realizate operațiuni de desant din avioane și nave în mai multe orașe importante ale statului nordic. Partea germană a reușit să realizeze surprinderea la nivel strategic și Aliații au fost obligați să reacționeze prin desfășurarea unor escadre puternice, flota germană fiind în inferioritate absolută. Au fost pregătite și unități militare pentru debarcare.
A fost trimis la atac cuirasatul HMS Warspite împotriva grupării care controla regiunea Narvik, zonă de unde era exportat minereu de fier suedez. Nici nu bănuiau militarii germani ce surpriză neplăcută putea să iasă din cețurile nordice. Prima victimă a devenit submarinul U-64, descoperit și distrus de un avion decolat de pe vaporul de război. A urmat prinderea în fiord a opt distrugătoare care nu aveau vreo șansă de scăpare din cauză că nu aveau combustibil și putere de foc. Lupta de la Narvik a avut loc în ziua de 13 aprilie 1940 și a fost un dezastru complet pentru oamenii lui Hitler. Cuirasatul a scufundat trei distrugătoare și celelalte au fost sabordate de către echipaje.
A fost un dezastru naval tactic și Kriegsmarine a rămas fără jumătate din flota de distrugătoare într-o singură zi. Mai important a fost rezultatul la nivel strategic, conducerea marinei naziste fiind neplăcut surprinsă de puterea tunurilor de pe cuirasatul britanic HMS Warspite. Problema era că nava de luptă nu era singură și mai existau alte unități în clasă. Londra dispunea de cinci cuirasate din Clasa Queen Elizabeth. Adolf Hitler n-a mai avut curaj să inițieze expediții pe mare și debarcarea în Anglia n-a mai avut loc în toamna lui 1940. Operațiunea Leul de mare a eșuat din cauză că flota germană nu avea suficiente vapoare pentru transport și nici nave pentru a rezista cuirasatelor ce dispuneau de tunuri de calibrele 356 și 381 mm. Nu se uita șocul din Narvik.
Lovitura britanică din 13 aprilie 1940 a schimbat cursul războiului mai mult decât a fost stabilit de către experții militari și de către istorici. Royal Navy a reușit să limiteze activitatea navelor germane de suprafață și acestea au acționat izolat și cu impact strategic redus. Tocmai Uniunea Sovietică a fost organismul statal care a avut cel mai mare beneficiu în urma luptei de la Narvik. Kriegsmarine a fost lipsită de opt distrugătoare care ar fi avut un rol deosebit în formarea de grupări de atac cu torpile împotriva convoaielor ce se îndreptau spre porturile nordice ale Uniunii Sovietice. Au putut astfel să ajungă mai multe produse strategice pentru Armata Roșie, fiecare tonă de aluminiu fiind vitală în vederea fabricării de avioane sau motoare de tanc. Camioanele erau vitale pentru sistemul logistic al lumii comuniste.
Germania nazistă a continuat să fabrice distrugătoare, dar vapoarele au fost ținute în porturi și fiorduri, ceea ce făcea și cuirasatul Tirpitz, unica navă de suprafață dotată cu tunuri de mare calibru. Flota de suprafață a consumat cantități importante de petrol când trupele terestre și aviația sufereau de lipsa carburantului lichid.
Royal Navy a dat o lovitură dură flotei germane și a schimbat cursul războiului. Este interesant de observat că în aprilie 1940 Iosif Stalin colabora perfect cu Adolf Hitler și chiar trimitea materiale strategice pentru funcționarea Wehrmachtului împotriva lumii occidentale. Situația s-a schimbat catastrofal după atacul din 22 iunie 1941 și s-a acceptat sprijinul Angliei, stat care ar fi trebuit să dispară în concepția liderului de la Kremlin.
Sursă imagine: Wikimedia Commons