Mai spun unii istorici că teritoriile locuite de români erau periferice în raport cu zonele din vest și astfel s-a ajuns la un rol secundar în evenimentele epocii medievale. Statul feudal Moldova a ajuns să fie renumit în Europa în timpul voievodului Ștefan cel Mare, oștile conduse de acesta reușind să înfrângă forțele Ungariei, ale Imperiului otoman și ale Poloniei în confruntări legendare. Chiar cronicarii străini au fost obligați să recunoască dezastrele suferite de invadatori, dar istoricii de astăzi sunt greu de mulțumit cu ceea ce au făcut înaintașii. Luptele pentru putere au contribuit la slăbirea puterii militare în secolul al XVI-lea și a fost pierdut tezaurul țării în 1538 după ce cetățile Suceava și Neamț n-au opus rezistență sultanului Soliman Magnificul.
Autoritatea domnească era permanent subminată de boieri dornici de cât mai multă influență și niciodată nu erau mulțumiți cu ceea ce aveau. Mereu doreau moșii întinse și munți de monede din aur strălucitor. Berechet și huzur erau cele două idei fundamentale pe care le adorau, dar nu se putea fericire fără intrigi.
Ioan Vodă cel Cumplit a luat tronul Moldovei în anul 1572 și n-a fost pe gustul unor cercuri boierești, ceea ce s-a lăsat cu represalii în stilul vremii. Hiclenia nu era ceva de iertat în concepția epocii din moment ce domnul era alesul lui Dumnezeu. Chiar un episcop a fost ars pe rug pentru sodomie.
Voievodul s-a preocupat în mod deosebit de organizarea țării și a reușit să formeze o armată ce dispunea de o puternică artilerie. Au fost strânse 110 tunuri de diferite calibre. Cavaleria era formată din boieri ce aveau arme bune și haine frumoase și scumpe. Aveau obligația să se antreneze militar și domnul arăta milă pentru cei ce se afirmau în confruntările militare sau în prinderea tâlharilor ce tulburau ordinea din țară. Parcă învia epoca de glorie a lui Ștefan cel Mare.
Imperiul Otoman trecea în epocă printr-o criză economică și avea nevoie de cât mai mult metal prețios și astfel au fost cerute sporiri ale obligațiilor Moldovei. Domnitorul a considerat că este timpul unei rezistențe și a început lupta cu dușmanul ce avea o altă credință. După o serie de succese împotriva forțelor locale, voievodul a aflat că sosește o armată numeroasă în frunte cu Selim Pașa. Imperiul otoman nu putea să lase nepedepsită răscoala ce putea să ducă la pierderea unei magazii cu de toate și un hain trebuia ucis cu orice preț.
Luna iunie a anului 1574 urma să fie decisivă în confruntarea cu ordia otomană și domnitorul a ieșit la luptă chiar în câmp deschis împotriva invadatorilor la Iezerul Cahul. A putut să vadă repede că informațiile oferite de către marele hatman Ieremia nu erau exacte și otomanii aveau efective numeroase, raportul de forțe fiind cam de 2 la 1. Tratatele militare conțin interpretări despre o astfel de situație și se consideră că o hotărâre puternică și manevre abil concepute și desfășurare pot duce la un succes istoric. Domnitorul avea încredere în puterea artileriei, în hotărârea oștenilor moldoveni și în fanatismul cazacilor sosiți în ajutor, cei ce se pricepeau în mod deosebit la utilizarea armelor de foc și erau temuți de turci și tătari.
Cum domnitorul avea abilități militare, șanse de victorie erau, dar cavaleria condusă de hatmanul Ieremia Cernăuțeanul a trecut de partea otomană la începerea luptei și astfel armata creștină a fost lipsită de principala forță de manevră și de izbire. Raportul de forțe ajungea la un 3 la 1, ceea ce nu era tocmai bine. Comandanții otomani adorau trădarea, dar nu-i iubeau pe trădători și i-au trimis să dea primul atac pentru dezorganizarea liniilor inamice. Tunurile au putut să demonstreze ce forță devastatoare au când trag de la mică distanță în plin. Focul a fost concentrat și a secerat în masă oameni și cai. Au tras și infanteriștii cu archebuzele. Cavaleria moldovenească a suferit pierderi grele și a început să se retragă în panică spre liniile turcești aflate în înaintare. Cum nu se poate să fie stricată ordinea de luptă, gurile de foc otomane au îndreptat tirul împotriva fugarilor. Cei ce plecaseră bucuroși că sunt de partea stăpânilor turci au pierit lipsiți de glorie între cele două oștiri. Nici măcar n-au apucat să dea o lovitură de sabie. Hatmanul Ieremia a rămas pe câmpul de luptă și probabil ultimul gând i-a fost la aurul de care nu s-a bucurat. Artileria a fost acum chemată să înlocuiască trupele de elită și otomanii n-au putut să forțeze sistemul defensiv conceput de Ion Vodă.
Trădarea din 10 iunie 1574 pentru monedele strălucitoare a dus în cele din urmă la înfrângere și la moartea domnitorului pe 14 iunie 1574. A fost sfârșitul gloriei militare a Moldovei medievale și țara a fost din ce în ce mai bine jefuită de sultanii ce-i disprețuiau pe ghiaurii nevolnici, buni de muncă până când urmau să treacă la adevărata credință. Boierii erau mulțumiți ca trăiau în lux și privilegiile de castă le erau respectate de către străini. Atât puteau din punct de vedere intelectual și nu conta dacă erau și persoane ce înțelegeau care sunt căile de evoluție. Cei ce se considerau deștepți își impuneau prin trădare sau forță punctul de vedere.
Boierii, elita societății feudale prin bogăție și studii, n-au putut să înțeleagă un lucru simplu: unitatea în jurul voievodului era singura cale pentru formarea unui centru de putere capabil să țină la respect dușmanii dornici de jaf și cucerire, cei ce erau și dușmanii credinței ortodoxe. Au fost o adevărată plagă socială timp de secole prin pofta de avere și, mai ales, prin permanentele intrigi. Cronicarii timpului și istoricii moderni au tot dat vina pe domnitorii cruzi că au generat o stare de tensiune socială, dar problemele erau tocmai la cei ce se considerau fruntea țării și care considerau că nu se pot supune unui oarecare voievod. Stilul de gândire s-a păstrat și astăzi și se numește politică. Cei ce ajung sus prin vot nu se gândesc decât cum să acumuleze avere și mai multă putere, mereu fiind nemulțumiți cu ceea ce au acumulat prin mijloace legale sau mai puțin corecte. Chiar dacă se riscă pierderea a tot ceea ce este prețios, preocuparea pentru afaceri subterane este esența gândirii celor ce se cred superiori, aleși ai societății și chiar ai divinității. Așa se explică de ce țara nu poate să progreseze.
Locuitorii din spațiul românesc n-au nevoie de dușmani. Au conducători. Oare câte trădări au fost după cazul Iezerul Cahul și câte suferințe au generat timp de secole?
Evenimentele din iunie 1574 au însemnat dispariția de pe scena istoriei militare a cavaleriei moldovenești și n-a mai contat în deceniile următoare. Valoarea combativă a fost pierdută la Iezerul Cahul și din ce în ce erau mai apreciați mercenarii. Pierderea celor 110 tunuri a însemnat și dispariția artileriei ca armă de luptă valoroasă prin capacitatea de distrugere. Infanteria a putut să facă față în confruntările corp la corp, dar cazacii demonstraseră că forța de izbire poate să fie sporită prin utilizarea armelor de foc în atac sau apărare.
Sursă imagine: Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților