Pictură realizată de Darie Paula - Paulinia
Republica de la Weimar era un stat democratic format după prima conflagrație mondială în încercarea Antantei de evitare a situației în care să apară un nou imperiu agresiv la granița de Est a Franței. Populația din Germania experimenta sistemul politic al alegerilor libere pentru Parlament și Președinte, dar masele nu erau pregătite pentru un astfel de exercițiu și au vrut cu orice preț să confirme că legile lui Gustave Le Bon, decedat în decembrie 1931, sunt universal valabile și nu pot fi încălcate de votanții germani din 1932.
Alegerile parlamentare s-au desfășurat la 6 noiembrie 1932 și se poate observa că oferta de partide politice era deosebit de bogată, 13 grupări politice fiind mai importante prin mesaj și organizare. Masele de alegători aveau puterea să încline balanța spre forțele democratice și să bareze calea spre vârful ierarhiei statale a celor cu orientări nefaste.
Populația, nemulțumită de situația economică, a vrut o schimbare și a dat votul Partidului Nazist în proporție de 33,09%. Părea să fie o formațiune naționalistă și hotărâtă să facă ordine în țară, Adolf Hitler fiind un lider ce reușea prin discursuri să impresioneze masele nemulțumite de traiul cotidian și care visau la o glorie iluzorie. Mulțimile nu sunt interesate de democrația plictisitoare prin lungile dezbateri și sunt atrase de acele personalități ce spun nimicuri în stil puternic și permanent. Se acceptă orice din partea unui lider hotărât și germanii au respectat legea psihologiei mulțimilor.
Situația nu era gravă din moment ce mai existau patru partide importante. Social-democrații din SPD veneau pe locul al doilea și erau urmați de către comuniștii din KPD, totalul acestora fiind de peste 37 de procente. O alianță de stânga ar fi fost posibilă pentru formarea unui guvern stabil, sprijinit parlamentar de Zentrum și de la DNVP, organizații politice ce aveau împreună puțin peste 20 de procente. O colaborare rațională a oamenilor politici ar fi asigurat ridicarea unui zid în calea nazismului și formațiunea extremistă ar fi rămas sleită financiar după campania electorală costisitoare.
Președintele Paul von Hindenburg ar fi preferat să dea mandatul unui pol politic echilibrat și patriotic, dar n-a fost să fie acolo unde nu era rațiune. Comuniștii au refuzat apropierea de socialiști și au demonstrat că nu puteau să fie patrioți nici măcar în situații de criză. Președintele i-a dat mandatul lui Adolf Hitler și la 30 ianuarie 1933 începea guvernarea cancelarului care a nenorocit Germania în numele realizării unui nou Reich.
Vinovat pentru tot dezastrul a fost Partidul Comunist din Germania, cel care dispunea tot de mase de votanți fanatici prin ideologie. Oamenii erau învățați să urască lumea capitalistă, politicienii, statul și tot ce era german în funcție de ideile promovate de liderii partidului. Nu se cerea gândire liberă, ci doar mase brutale de executanți. Situația era însă una critică și s-ar fi putut lăsa pentru o vreme fanatismul ideologic în favoarea unei alianțe în care să se demonstreze capacitatea intelectuală a celor ce spuneau că gândesc științific după ideile lui Karl Marx. Liderii partidului nu aveau vreo picătură de rațiune și doar executau ordinele primite de la Moscova din partea lui Iosif Vissarionovici Stalin, cel care a interzis orice apropiere de social-democrați. Liderul comunist avea nevoie de om fanatic care să distrugă ordinea în Europa, să spulbere lumea burgheză. Trebuia să fie o persoană care să fie urâtă de toate popoarele și care apoi să vadă în Armata Roșie forța eliberatoare.
Comuniștii au executat cu fidelitate ordinul primit și astfel Adolf Hitler a ajuns la putere. A avut grijă apoi să poruncească arestarea membrilor de partid și astfel a început popularea unor lagăre de concentrare precum cel de la Dachau cu deținuți. Adolf Hitler nu l-a dezamăgit pe Stalin și a distrus ordinea democratică din Germania și apoi din Austria. Cei doi s-au înțeles de minune în august 1939 și s-a trecut zdrobirea Poloniei în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop la 23 august 1939. Tot ceea ce făcea Berlinul era în favoarea Kremlinului și Wehrmachtul a distrus Franța ca mare putere în mai 1940. Hitler era copilul teribil crescut de Stalin în vederea nimicirii civilizației occidentale și rolul era îndeplinit în mod conștiincios. Luftwaffe avea o forță aeriană capabilă să lovească orașele și uzinele Angliei, ceea ce a făcut cu destul succes.
Iosif Stalin a pariat corect pe Hitler în vederea spargerii Europei Sistemului Versailles și planul a mers perfect până la 21 iunie 1941. A urmat apoi catastrofa. Armata Roșie n-a apucat să atace prima și Wehrmachtul a pătruns adânc în lagărul socialist. Liderul de la Moscova a fost vinovat de intensificarea extremismului în Germania și putea să profite de ambele partide. A ales nazismul deoarece se mișca mai repede în direcția dorită de liderul comunist. Trebuia să se producă haos complet în Europa în vederea trecerii la revoluția mondială, la cucerirea întregii planete. Ar fi trebuit să fie mereu război pentru extinderea lagărului socialist, dar ocuparea de teritorii prin înțelegeri și presiuni nu era un lucru rău. Armata Roșie trebuia să facă economie de sânge în vederea atingerii obiectivului ideologic. Stalin nu era milos, dar avea nevoie de militari până la atingerea scopului final și ocuparea de teritorii spre vest permitea mutarea bazelor aproape de Reich.