Istoricii din întreaga lume au preluat și răspândit teza că trupele sovietice în iunie 1941 nu erau pregătite de război din cauză că liderul de la Kremlin nu se pricepea la probleme militare și avea încredere în cuvântul lui Hitler. Era normal din moment ce se temea de generalii din subordine, oricând gata de complot sau revoltă. Nu era de mirare că orice persoană era suspectă și poliția politică se implica într-o supraveghere de masă.
Aceste minciuni oficiale au rămas valabile și astăzi drept adevăr științific. Din păcate, armatele de istorici n-au vrut să citească nici măcar ceea ce a scris Jukov, general care a fost pe gustul lui Stalin și foarte citat de autorii care au scris despre Al Doilea Război Mondial. Acesta a scris negru pe alb că au fost livrate începând de la 1 ianuarie 1939 au fost fabricate 52.407 aruncătoare de mine, gură de foc definită drept tunul săracului și care, în varianta de calibrul 120 mm, avea o cumplită putere de distrugere. Nu exista ceva asemănător în dotarea armatelor Axei.
Mulți istorici militari privesc cu dispreț astfel de arme și le găsesc diferite cusururi, dar important era că se aflau mereu lângă trupe. Dacă se face un calcul cât de mic referitor la dotarea unei divizii de infanterie, se poate constata repede că Stalin a asigurat formarea a 794 de mari unități, ceea ce Uniunea Sovietică nu avea la momentul respectiv. Era o putere artileristică deosebită și dacă se acceptă că datele permise de cenzura din 1969 erau exacte. Aruncătorul de mine de calibrul 120 mm putea să lanseze un proiectil de 16 kg și efectul era devastator asupra oricărei ținte din câmpul tactic. Arma a rămas utilizabilă și astăzi, dar au apărut îmbunătățirile aduse de cercetarea științifică.
Iosif Vissarionovici Stalin a dezvoltat prea mult industria militară și istoricii oficiali ar trebui să găsească alte minciuni mai bune, mai credibile, atunci când sunt plătiți din belșug de către cei ce vor cu orice preț să rămână cu o imagine pozitivă în paginile cărților de istorie.
Sursă imagine: Flickr